Legături Frânte: Povestea Unei Familii Încercate de Neînțelegeri

— Nu mai am unde să mă duc, Irina! Te rog, nu mă lăsa pe drumuri cu copiii, mi-a spus Camelia cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia îi curgea șiroaie pe obraji, amestecându-se cu lacrimile.

Am rămas blocată în ușă, cu mâna pe clanță și inima bătând nebunește. Nu-mi văzusem sora de aproape doi ani. Ultima noastră discuție se terminase cu uși trântite și cuvinte grele pe care niciuna nu le mai putea lua înapoi. Dar acum era acolo, cu doi copii speriați strânși de fusta ei, cerându-mi ajutorul.

— Intră, am spus în cele din urmă, făcându-le loc în holul îngust al apartamentului meu din cartierul Titan. Era trecut de miezul nopții și tot ce voiam era să mă întind în pat și să uit de toate. Dar privirea Cameliei m-a făcut să-mi înghit orice resentiment.

Copiii, Daria și Vlad, s-au așezat cuminți pe canapea, privind în jur cu ochi mari. Camelia s-a prăbușit pe un scaun din bucătărie și a început să plângă în hohote. Am scos două cești și am pus apă la fiert pentru ceai, încercând să-mi adun gândurile.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet.

— Marius… a plecat. Definitiv. N-am mai avut bani de chirie și proprietarul ne-a dat afară. N-am vrut să vin la tine, dar n-am avut altă soluție.

Am simțit un val de furie amestecată cu milă. Marius fusese mereu o problemă — bea, ridica mâna la ea, dispărea cu zilele. I-am spus de atâtea ori Cameliei să-l lase, dar ea mereu găsea scuze.

— Și acum ce vrei să faci? am întrebat, poate prea tăios.

— Nu știu… Poate găsesc ceva de muncă aici, copiii să meargă la școală… Dar am nevoie să stăm la tine o vreme.

Am oftat adânc. Apartamentul meu avea două camere mici. Eu lucram de acasă ca traducător și abia mă descurcam cu cheltuielile. Dar cum să-i spun nu?

— Bine, rămâneți cât e nevoie. Dar trebuie să stabilim niște reguli. Copiii trebuie să fie cuminți, nu pot face gălăgie când lucrez. Și tu… va trebui să-ți cauți ceva de muncă repede.

Camelia a dat din cap supusă. În noaptea aceea am dormit prost, gândindu-mă la tot ce urma.

Zilele au trecut greu. Daria și Vlad au început școala la câteva străzi distanță. Camelia a găsit un job part-time la un magazin alimentar. Dar tensiunile au crescut rapid. Copiii făceau dezordine, Camelia venea târziu acasă și lăsa vasele nespălate. Eu încercam să lucrez printre țipete și certuri.

Într-o seară, după ce am găsit bucătăria vraiște și facturile neplătite pe masă, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu e corect! Eu muncesc toată ziua și voi vă purtați ca și cum totul vi se cuvine!

Camelia s-a ridicat brusc:

— Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că mi-am dorit vreodată să ajung aici? Dacă ai fi trecut prin ce am trecut eu…

— Nu e vina mea că ai ales să stai cu Marius atâția ani! Ți-am spus de atâtea ori!

— Nu știi nimic! N-ai copii, n-ai habar ce înseamnă să te zbați pentru ei!

Am simțit cum mi se strânge inima. Poate avea dreptate. Poate nu știam. Dar nici nu puteam duce totul singură.

În următoarele zile abia ne-am vorbit. Copiii simțeau tensiunea și deveniseră retrași. Într-o dimineață, Daria a venit la mine în timp ce îmi beam cafeaua:

— Mătușă Irina, mama plânge noaptea… O să ne dai afară?

Mi-au dat lacrimile instantaneu. Am luat-o în brațe și i-am promis că nu o să-i las pe drumuri.

Dar situația a devenit imposibilă când proprietara apartamentului a venit într-o zi:

— Doamnă Irina, nu am fost anunțată că mai locuiesc încă trei persoane aici! Dacă nu rezolvați situația până la sfârșitul lunii, va trebui să vă rog să eliberați apartamentul.

Am simțit că totul se prăbușește peste mine. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea.

— Camelia, trebuie să găsim o soluție. Nu mai putem sta toți aici. Poate ar trebui să mergi la adăpostul social pentru o vreme…

Camelia s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Sora mea mă dă afară? După tot ce am trecut?

— Nu te dau afară! Dar nu mai pot… Nu mai pot!

A doua zi dimineață, Camelia și copiii au plecat fără un cuvânt. Am găsit doar un bilet pe masă: „Iartă-mă că te-am împovărat. Poate într-o zi o să mă poți ierta.”

Au trecut luni de atunci. Am încercat să o sun, dar nu mi-a răspuns niciodată. M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia chiar înseamnă să te sacrifici până la capăt sau dacă uneori trebuie să te salvezi pe tine însuți.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare chiar există iertare pentru rănile adânci dintre frați? Sau unele legături sunt menite să se rupă pentru totdeauna?