Între două lumi: Povestea unei fiice care și-a ales tatăl la altar

— Nu vreau să-l văd la nuntă, Ana! Dacă îl aduci, să nu te mai întorci acasă!
Vocea mamei mele, Simona, răsuna ca un ecou în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și lacrimi neplânse. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și durere. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi găsesc cuvintele.
— E tatăl meu, mamă. Orice ar fi făcut, tot tata rămâne. Nu pot să-l șterg din viața mea doar pentru că tu nu-l mai suporți.
— Nu e vorba doar de mine! Ai uitat cum te-a lăsat baltă când ai avut cea mai mare nevoie de el? Ai uitat cum a plecat cu alta și ne-a lăsat fără bani?
Am simțit un nod în gât. Nu uitasem nimic. Îmi aminteam perfect ziua aceea de iarnă când tata a plecat cu geanta lui veche, fără să se uite înapoi. Aveam șaptesprezece ani și tocmai îi spusesem că sunt însărcinată. În loc să mă ia în brațe sau să mă certe, m-a privit ca pe o străină.
— Cu copilul ăsta nu ai ce căuta la mine! Ai făcut-o pe-a ta, te descurci singură!
Apoi a încetat să-mi mai dea bani pentru liceu, pentru haine, pentru orice. Mama s-a angajat la două joburi ca să putem plăti chiria. Eu am renunțat la visele mele despre facultate și am început să lucrez la supermarketul din cartier.
Dar timpul a trecut. Am crescut-o pe Mara singură, cu ajutorul mamei și al câtorva prieteni care nu m-au judecat prea tare. Tata a dispărut din peisaj ani buni, până într-o zi când l-am văzut întâmplător în piață, cu părul alb și ochii triști.
— Ana…
Vocea lui era stinsă, dar încă avea ceva din autoritatea de altădată. Am stat pe o bancă și am vorbit ore întregi despre nimicuri: vremea, prețul cartofilor, fotbal. La final, mi-a spus:
— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Știu că nu pot schimba trecutul, dar aș vrea să fiu din nou parte din viața ta… dacă mă lași.
Nu l-am iertat pe loc. Dar nici nu l-am alungat. Am început să ne vedem din când în când, la o cafea sau la plimbare prin parc cu Mara. Fetița mea îl privea cu ochi mari și curioși, iar el îi aducea mereu câte o ciocolată sau o jucărie ieftină.
Când Mihai m-a cerut de soție, am știut că vreau ca tata să fie acolo. Să mă conducă la altar, să-mi spună că e mândru de mine, chiar dacă nu a fost mereu prezent. Dar mama… mama nu putea accepta asta. Pentru ea, tata era simbolul tuturor greșelilor și suferințelor noastre.
— Dacă îl aduci la nuntă, eu nu vin!
— Mamă, te rog… Nu vreau să aleg între voi doi!
— Ba da, Ana! Trebuie să alegi!
Am plâns toată noaptea aceea. Mihai m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Știa cât de mult mă doare ruptura asta dintre părinții mei. Știa cât de mult mi-aș fi dorit o familie normală, fără certuri și reproșuri.
Ziua nunții s-a apropiat ca un tren scăpat de sub control. Mama nu vorbea cu mine decât strictul necesar; tata era emoționat și nesigur dacă să vină sau nu. Mara mă întreba mereu:
— Mami, bunicul vine la nuntă? O să danseze cu mine?
În dimineața nunții am primit un mesaj de la mama: „Nu pot veni. Îmi pare rău.” Am simțit cum mi se rupe sufletul în două. Dar am mers înainte. Tata m-a luat de braț la biserică și mi-a șoptit:
— Ești cea mai frumoasă mireasă din lume, Ana! Iartă-mă că nu am fost lângă tine când ai avut nevoie…
Lacrimile mi-au curs pe obraji sub voalul alb. În timpul dansului cu tata, Mara s-a strecurat între noi și ne-am prins toți trei de mâini. Pentru o clipă, am simțit că suntem din nou o familie — ciudată, imperfectă, dar familie.
După nuntă, mama nu mi-a mai răspuns la telefon luni întregi. O vedeam uneori pe stradă și întorcea capul. M-am întrebat de zeci de ori dacă am făcut bine sau rău alegându-l pe tata în ziua aceea importantă. Poate că am rănit-o pe mama mai mult decât meritam… dar oare nu meritam și eu să-mi vindec rănile? Să-mi dau o șansă la împăcare?
Acum stau seara pe balcon cu Mara în brațe și mă gândesc: Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de părinți? Sau suntem condamnați să purtăm mereu vina alegerilor noastre?