Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că faci asta, tată! am izbucnit, vocea tremurându-mi în bucătăria îngustă, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mama stătea la masă, cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să dispară. Tata, cu mâinile încrucișate pe piept, părea de neclintit.

— E decizia mea, Ilinca. Nu mai putem întreține casa asta. Uite-te la pereți, la acoperiș! Avem datorii, iar tu și fratele tău aveți viețile voastre acum.

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa asta nu era doar niște ziduri vechi. Era locul unde am învățat să merg pe bicicletă, unde am plâns după primul meu eșec la olimpiadă, unde mama mă mângâia pe păr când aveam febră. Era tot ce mai rămăsese din copilăria noastră.

— Dar nu ne-ai întrebat niciodată ce credem! a intervenit Vlad, fratele meu mai mic, care de obicei evita conflictele. Acum însă îi vedeam lacrimile în ochi.

Tata a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. — Am făcut tot ce am putut pentru voi. Acum trebuie să mă gândesc și la mine. Nu mai pot.

Am rămas singuri, eu și Vlad, privind unul la altul fără să știm ce să spunem. Mama s-a ridicat încet și a ieșit pe balcon, trăgând după ea ușa glisantă care scârțâia mereu.

— Ce facem? a șoptit Vlad. — Dacă vinde casa, unde o să ne mai întoarcem de Crăciun? Unde o să ne adunăm când o să avem copii?

Nu aveam răspunsuri. M-am simțit vinovată că nu am fost mai prezentă în ultimii ani, prinsă cu jobul meu stresant de la București, cu relația mea care se destrăma încet. Vlad era student la Cluj și venea rar acasă. Poate tata avea dreptate: nu mai eram o familie unită.

Seara, l-am găsit pe tata în grădină, tăind crengile unui măr bătrân. M-am apropiat încet.

— Tată… știu că e greu. Dar poate găsim o soluție. Poate putem contribui și noi la cheltuieli.

A lăsat toporul jos și m-a privit pentru prima dată cu adevărat trist.

— Ilinca, nu e doar despre bani. E despre oboseală. Despre singurătate. De când a murit bunica ta, parcă totul s-a stins aici. Voi sunteți departe… Eu și mama voastră nu mai suntem ca înainte.

Am simțit un nod în gât. Nu vorbisem niciodată despre asta. Mereu am crezut că părinții mei sunt indestructibili.

— Tata… dacă vrei să pleci, pleacă. Dar nu vinde casa. Las-o să rămână aici pentru noi, pentru amintiri.

A clătinat din cap.

— Nu pot să port povara asta singur. Dacă vreți să rămână casa, trebuie să vă implicați amândoi.

Am vorbit cu Vlad toată noaptea. Am făcut calcule, am sunat prieteni, am căutat soluții. Dar salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie și ratele la bancă. Ne-am dat seama că nu putem salva casa fără sacrificii uriașe.

A doua zi dimineață, mama ne-a găsit pe amândoi pe canapea, cu ochii roșii de nesomn.

— Voi nu înțelegeți… a început ea cu voce stinsă. Casa asta ne-a ținut împreună atâția ani, dar acum ne desparte. Tata vostru nu mai poate trăi aici cu fantomele trecutului.

Am izbucnit în plâns. Vlad m-a strâns în brațe.

— Poate e timpul să lăsăm trecutul să plece, Ilinca…

Am privit pe geam la grădina plină de frunze uscate și am simțit cum ceva din mine se rupe definitiv.

În următoarele săptămâni, tata a început să strângă lucrurile vechi: fotografii îngălbenite, jucării de pluș, scrisori de dragoste dintre el și mama din tinerețe. Fiecare obiect era o rană deschisă.

Într-o seară târzie, când totul părea pierdut, Vlad a venit cu o idee nebunească:

— Știi ce? Hai să facem o petrecere de rămas-bun casei! Să chemăm toți vecinii, rudele, prietenii din copilărie! S-o umplem de viață încă o dată!

Am râs printre lacrimi și am acceptat. În weekendul următor, curtea s-a umplut de râsete, muzică populară dată tare dintr-un radio vechi și miros de sarmale făcute de mama. Vecina Rodica a adus cozonac, iar unchiul Doru a povestit bancuri până târziu în noapte.

Tata a zâmbit pentru prima dată după mult timp. La finalul serii, ne-a strâns pe toți în brațe.

— Poate că nu zidurile contează… ci oamenii care le umplu cu dragoste.

Casa s-a vândut o lună mai târziu unei familii tinere cu doi copii mici. Am plecat cu inima grea, dar cu sentimentul că am făcut tot ce am putut.

Acum locuiesc într-un apartament mic din București și mă întreb uneori dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am trădat ceva esențial din mine însămi lăsând casa să plece din viața noastră.

Oare cât valorează cu adevărat un acasă? Și cum știm când e timpul să-l lăsăm în urmă?