Umbra Preferinței: Povestea unei Bunici

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că nu văd! — vocea Ioanei răsuna spart în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Era seară târzie, iar eu, Maria, stăteam la masă cu mâinile încrucișate pe șorțul vechi, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Ioana, te rog… nu ridica tonul, copiii sunt în camera lor, am șoptit eu, dar ea deja își pierduse cumpătul.

— Nu vezi ce face Vlad? Nu vezi cum îi vorbește lui Radu? Și tu… tu mereu îl scuzi! Mereu îl aperi!

Am simțit cum mă strânge inima. Vlad era nepotul meu cel mare, băiatul Ioanei. Avea 14 ani și o privire tăioasă, mereu gata să răspundă obraznic. Radu, fratele lui mai mic, era tăcut și sensibil. Iar Ana, mezina, încerca să se facă nevăzută printre certurile lor.

Ioana nu-și dădea seama cât de mult îl rănea pe Radu. Îl certa pentru orice greșeală, îi compara notele cu ale lui Vlad și îi spunea mereu că „ar trebui să fie ca fratele lui”. Eu vedeam totul. Îmi aminteam cum mama mea făcuse la fel cu mine și sora mea mai mare. Știam cât doare.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să vorbesc cu Ioana.

— Fata mea, nu vezi că Radu suferă? Nu vezi că Ana se ascunde de fiecare dată când ridici vocea?

— Mamă, nu înțelegi! Vlad e singurul care mă ajută cu adevărat. E matur, responsabil. Radu… parcă trăiește într-o lume a lui. Nu pot să-l trag după mine la nesfârșit!

— Dar nu toți copiii sunt la fel… fiecare are ritmul lui. Dacă-l împingi prea tare, o să-l pierzi…

Ioana a oftat și a dat ochii peste cap. — Tu mereu ai avut grijă să nu supăr pe nimeni. Dar uite unde am ajuns! Tata a plecat când eram mică și tu ai rămas cu două fete și un salariu de croitoreasă. Eu nu vreau ca ai mei să crească fără coloană vertebrală!

Am simțit cum vechile răni se deschid din nou. Poate că n-am fost o mamă perfectă. Poate că am greșit și eu.

Zilele au trecut cu aceeași tensiune mocnită. Vlad devenea tot mai arogant, sigur pe el că mama îl va apăra orice ar face. Radu se retrăgea în camera lui și desena ore întregi. Ana își găsea refugiul la mine, în grădină, unde îi povesteam despre copilăria mea la țară.

Într-o zi de duminică, când toți erau acasă, s-a întâmplat inevitabilul. Vlad l-a împins pe Radu pe scări pentru că „îl enerva”. Radu a căzut și s-a lovit la mână. Ioana a venit val-vârtej:

— Ce-ai făcut?!

— El a început! — a strigat Vlad.

— Nu-i adevărat! — a murmurat Radu printre lacrimi.

Ioana nici nu l-a ascultat pe cel mic. S-a repezit la Vlad și l-a luat în brațe:

— Lasă, mami, știu că nu ai vrut…

Atunci am izbucnit:

— Ajunge! Ioana, nu vezi ce faci? Îl pierzi pe Radu! Și pe Ana o pierzi! Vlad nu are nevoie de apărare acum, ci de limite!

Toți au amuțit. Vlad s-a uitat la mine cu ură. Radu plângea în hohote. Ana s-a ascuns după ușă.

După incident, Ioana n-a mai vorbit cu mine două zile. M-am simțit ca o străină în propria casă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit intervenind. Dar când l-am găsit pe Radu plângând singur în grădină, mi-am dat seama că trebuia să fac ceva.

Am luat o decizie grea: i-am propus Ioanei să-l lase pe Radu câteva zile la mine la țară, să se liniștească. A acceptat fără tragere de inimă.

La țară, Radu a început să zâmbească din nou. Am plantat flori împreună, i-am povestit despre bunicul lui și despre cum și eu m-am simțit mereu „copilul invizibil”. Într-o seară mi-a spus:

— Bunico, crezi că mama mă iubește?

M-am uitat la el cu ochii în lacrimi:

— Sigur că te iubește… dar uneori oamenii iubesc greșit.

Când s-a întors acasă, Ioana l-a privit altfel pe Radu. Poate pentru prima dată a văzut cât de mult îl rănise. A încercat să petreacă timp cu el, să-l asculte. Dar rănile nu se vindecau ușor.

Vlad a început să fie gelos pe atenția primită de fratele lui. Ana a prins curaj și i-a spus mamei că vrea să meargă la dansuri, nu la matematică suplimentară ca frații ei.

Familia noastră nu s-a vindecat peste noapte. Dar am început să vorbim mai mult despre ce simțim. Seara ne adunam la masă și fiecare spunea ceva bun despre ceilalți.

Acum sunt bătrână și privesc la copiii și nepoții mei cu teamă și speranță. Oare putem rupe lanțul favoritismului? Oare putem învăța să iubim fără să comparăm?

Poate că fiecare familie are umbrele ei… Dar dacă nu le recunoaștem la timp, oare nu riscăm să pierdem tot ce avem mai scump?