Umbra unei mame: Povara alegerilor nespuse

— Nu vreau să mai aud nicio scuză, Irina! Ai 11 ani, trebuie să înțelegi că viața nu e mereu cum vrem noi!
Vocea mamei răsuna în holul mic al apartamentului bunicii, cu ecou de ușă trântită. Mă uitam la valiza mea mică, cu hainele împachetate stângaci, și nu înțelegeam de ce trebuie să plec. Bunica mă strângea de mână, dar mâna ei tremura. Mama era deja cu gândul la altceva, la noul ei soț, la noua ei viață.
— Nu pot să te iau cu mine, așa vrea el… și trebuie să-l înțelegi, mi-a spus ea, fără să mă privească în ochi.
Nu am plâns atunci. Am rămas mută, cu un nod în gât care nu s-a mai dezlegat niciodată. Bunica m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Lasă, mamă, că o să fie bine. Suntem două femei puternice.” Dar eu nu mă simțeam puternică deloc.

Anii au trecut greu. Mama venea rar, de obicei de sărbători, cu un cadou ieftin și un zâmbet forțat. Între noi era mereu un zid invizibil. Bunica muncea cât putea, iar eu încercam să nu-i fiu povară. Am crescut cu frica de a cere ceva, cu rușinea că nu sunt dorită niciunde. La școală eram tăcută, mereu cu grijă să nu deranjez pe nimeni.

Când bunica s-a îmbolnăvit, am simțit pentru prima dată ce înseamnă singurătatea adevărată. Aveam 19 ani și abia terminasem liceul. Mama nu a venit nici atunci. „Nu pot, Irina, e greu și pentru mine”, mi-a spus la telefon. Am îngrijit-o pe bunica până la capăt și am rămas singură în apartamentul vechi, cu pereții scorojiți și amintirile care mă apăsau.

Am muncit orice am găsit: vânzătoare la magazinul din colț, apoi la o fabrică de confecții. Îmi doream doar liniște și un colț al meu. Am cunoscut un băiat, Radu, simplu și blând. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, dar era pentru prima dată când simțeam că aparțin undeva.

Anii au trecut și peste noi. Ne-am cumpărat un apartament modest la marginea Bucureștiului. Aveam deja doi copii când mama a reapărut în viața mea. Soțul ei murise și ea nu avea unde să se ducă. M-a sunat într-o seară ploioasă:

— Irina… pot să vin la tine? Nu mai am pe nimeni.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toate rănile copilăriei au ieșit la suprafață. Radu m-a privit lung:

— E mama ta… ce vrei să faci?

Nu știam ce vreau. O parte din mine voia să-i spun „nu”, să-i întorc spatele așa cum a făcut ea cu mine. Dar copiii mei o priveau curioși și nu înțelegeau nimic din povara mea.

Mama a venit cu două sacoșe vechi și ochii roșii de plâns. S-a uitat prin casă ca o străină.

— Pot să stau aici o vreme? Doar până mă pun pe picioare…

Am acceptat, dar între noi era un frig pe care niciuna nu-l putea sparge. Încerca să se apropie de nepoți, dar copiii simțeau tensiunea din aer.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am izbucnit:

— De ce ai făcut asta? De ce m-ai lăsat atunci?

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă:

— Nu știu… eram tânără, speriată… Am crezut că fac bine pentru toți… Dar am greșit, Irina! Și nu pot da timpul înapoi.

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată împreună. Dar rana era prea adâncă pentru ca lacrimile să o vindece peste noapte.

Au trecut luni. Mama s-a obișnuit cu casa noastră, dar eu simțeam că nu pot respira lângă ea. Într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie:

— Irina… dacă vrei să plec, spune-mi! Dar să știi că pot sta aici dintr-un singur motiv: te-am născut! Asta nu poți schimba niciodată!

M-am uitat la ea și am simțit furie, milă și oboseală în același timp.

— Să fii mamă nu înseamnă doar să naști pe cineva… Înseamnă să fii acolo când are nevoie de tine!

A tăcut și a plecat în camera ei. Eu am rămas singură cu gândurile mele.

Acum mama încă locuiește cu noi. Încercăm să ne apropiem, dar uneori distanța dintre noi pare imposibil de trecut. Copiii mei mă întreabă uneori de ce sunt tristă când o văd pe bunica lor.

Mă întreb adesea: oare pot ierta cu adevărat? Sau unele răni rămân deschise toată viața? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?