Scrisoare către amanta soțului meu — 5 ani mai târziu: Umbrele care nu dispar

— Cum ai putut să faci asta? — vocea mea tremura, dar nu de furie, ci de neputință. Stăteam în bucătăria noastră mică din Berceni, cu mâinile strânse pe marginea mesei, în timp ce Radu evita privirea mea. Era o seară de martie, iar afară ploua mărunt, ca și cum cerul însuși plângea pentru mine.

— Irina, nu e așa cum crezi… — a început el, dar l-am oprit cu un gest scurt.

— Nu-mi spune că nu e așa! Am văzut mesajele, am văzut poza cu voi doi la munte. Cum ai putut să-mi faci asta după 12 ani împreună? După doi copii?

În acea clipă, tot ce construiam împreună s-a prăbușit. Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Nu era doar despre el. Era despre mine, despre cine devenisem și despre cine nu mai eram.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am încercat să mă adun, să mă ridic din cenușa unei vieți pe care o credeam sigură. Dar umbrele trecutului nu dispar atât de ușor. Și nici tu, Ana, nu ai dispărut din mintea mea.

Ți-am scris această scrisoare de zeci de ori în gând. Acum o fac cu adevărat, pentru că am nevoie să mă eliberez. Nu știu dacă o vei citi vreodată sau dacă îți va păsa. Dar trebuie să spun tot ce am pe suflet.

M-am întrebat mereu: ce ai simțit când ai intrat în viața noastră? Ai simțit vreo urmă de vinovăție când mi-ai văzut copiii în poze pe Facebook? Sau când Radu îți povestea despre serile noastre împreună? Ai simțit vreodată că furi ceva ce nu-ți aparține?

Poate că nu ai făcut-o intenționat. Poate că te-ai îndrăgostit și ai crezut că meriți să fii fericită. Dar fericirea ta a fost clădită pe suferința mea și pe lacrimile copiilor mei. Știi cum e să-ți vezi fetița întrebând: „Mami, tati nu mai vine acasă?” Știi cum e să-ți ții băiatul în brațe când plânge noaptea pentru că îi lipsește tatăl?

Radu a plecat la tine pentru câteva luni. Apoi s-a întors. A spus că a greșit, că vrea să repare totul. Dar nimic nu mai era la fel. În fiecare seară când intra pe ușă, simțeam mirosul tău pe hainele lui. În fiecare gest al lui vedeam umbra ta.

Mama mea mi-a spus: „Iartă-l, Irina! Pentru copii.” Dar cum să ierți când rana e încă deschisă? Cum să uiți când fiecare colț al casei îți amintește de trădare?

Prietenii m-au sfătuit să-l las. Sora mea, Mihaela, a venit într-o noapte la mine și m-a găsit plângând pe podea:

— Irina, nu meriți asta! Nu te pierde pentru un bărbat care nu știe ce vrea!

Dar eu eram paralizată de frică. Frica de singurătate, frica de gura lumii, frica de a-mi crește copiii fără tată. În România, încă suntem judecate dacă divorțăm. „Nu te-ai străduit destul”, „O femeie trebuie să țină familia unită”, „Gândește-te la copii!” — toate aceste vorbe m-au urmărit ani la rând.

Am încercat terapia de cuplu. Am încercat să ne regăsim. Dar între noi era mereu un zid invizibil — zidul construit din minciuni și promisiuni încălcate.

Într-o zi, am decis să mă întâlnesc cu tine. Te-am sunat și ai acceptat să ne vedem într-o cafenea din centru. Îmi tremurau mâinile pe ceașca de cafea când ai intrat — o femeie obișnuită, cu ochii obosiți și părul prins neglijent.

— De ce ai venit? — ai întrebat tu, evitând privirea mea.

— Vreau să știu dacă a meritat — am spus eu simplu.

Ai tăcut mult timp înainte să răspunzi:

— Nu știu… Poate că nu. Poate că am greșit și eu. Dar nu pot da timpul înapoi.

Atunci am înțeles: niciuna dintre noi nu câștigase nimic. Eu pierdusem încrederea în oameni, tu pierdusei respectul față de tine însăți, iar Radu… el era doar un om slab prins între două femei rănite.

Astăzi, după cinci ani, încă port cicatricile acelei trădări. Am rămas cu Radu pentru copii, dar relația noastră e ca o casă veche care scârțâie la fiecare adiere de vânt. Încerc să fiu puternică pentru ei, dar uneori mă întreb dacă nu mi-am sacrificat fericirea pentru o iluzie a normalității.

Sunt zile când mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Cine sunt eu acum? O femeie care a iertat prea mult? O mamă care s-a pierdut pe sine pentru binele copiilor? Sau doar o victimă a unei societăți care încă pune vina pe umerii femeilor?

Poate că tu ai uitat deja totul, Ana. Poate că pentru tine sunt doar un nume într-o poveste veche. Dar pentru mine, rana e încă acolo.

Mă întreb: câte dintre noi trăim cu astfel de umbre? Câte femei tac și înghit lacrimi pentru a salva aparențele? Merită oare sacrificiul acesta sau ar trebui să avem curajul să alegem alt drum?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?