Șase ani de sacrificiu: Povestea unei nurori românce între datorie, familie și trădare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am urlat cu lacrimi în ochi, în mijlocul bucătăriei, cu mâinile pline de detergent și mirosul de supă de găină plutind greu în aer. Bunica lui Vlad, tanti Ileana, tușea din camera alăturată, iar fetița noastră, Ana, plângea după mine din dormitor. Vlad stătea în ușă, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva.

Așa a început sfârșitul răbdării mele. Șase ani. Atât am avut grijă de bunica lui Vlad, zi de zi, noapte de noapte, de când soacra mea, doamna Mariana, a plecat la muncă în Italia. „Doar un an, să strângem niște bani pentru casă”, ne-a spus atunci. Un an s-a făcut doi, apoi trei… și nu s-a mai întors.

La început am acceptat. Eram tineri, proaspăt căsătoriți, aveam planuri mari. Vlad lucra la service-ul auto din sat, eu eram educatoare la grădiniță. Când a venit vestea că tanti Ileana nu se mai poate descurca singură, am zis că e normal să ajutăm. „E bunica ta”, i-am spus lui Vlad. „Nu pot s-o las singură.”

Dar timpul a trecut și Mariana nu s-a mai întors. Trimitea bani, ce-i drept, dar nu destui cât să ne ajungă pentru toate. Eu am renunțat la serviciu ca să stau cu tanti Ileana și cu Ana, care era micuță atunci. Zilele mele au devenit o rutină de schimbat scutece, făcut injecții, gătit și spălat. Vlad venea târziu acasă și era tot mai obosit. Nu mai aveam timp pentru noi doi. Nici pentru mine.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe bunică și pe Ana, am încercat să vorbesc cu Vlad.
— Ți se pare corect ce facem? Eu nu mai am viață! Nu mai pot ieși nici până la magazin fără să mă gândesc dacă nu pățește ceva bunica!
— Ce vrei să facem? S-o ducem la azil? S-ar supăra mama rău de tot…
— Dar mama ta nici nu se gândește să se întoarcă! Ne-a lăsat totul pe cap!

Vlad a tăcut. Știam că nu are curaj să-i spună Marianei adevărul. Ea suna mereu pe video și plângea cât de greu îi e printre străini, cât de dor îi e de casă… Dar când îi spuneam că nu mai pot, îmi răspundea:
— Ești tânără, dragă! Ai putere! Și eu am avut grijă de socrii mei ani de zile…

Anii au trecut. Ana a crescut fără să meargă la grădiniță ca ceilalți copii — nu aveam cu cine s-o las pe tanti Ileana. Prietenele mele s-au îndepărtat; nu mai aveam timp nici să le răspund la telefon. M-am simțit tot mai singură și tot mai invizibilă.

Într-o zi, tanti Ileana a căzut rău și am chemat salvarea. La spital mi-au spus că are nevoie de îngrijire permanentă. Am sunat-o pe Mariana:
— Trebuie să vii acasă! Nu mai pot singură!
— Nu pot acum… Am găsit un loc bun la curățenie și trebuie să stau măcar până la Crăciun…

Crăciunul a venit și a trecut. Mariana nu s-a întors nici atunci.

Într-o seară geroasă de ianuarie, tanti Ileana s-a stins în somn. Am plâns ca un copil — nu doar pentru ea, ci pentru toți anii pierduți din viața mea. Mariana a venit abia la înmormântare. A plâns zgomotos la capul sicriului și apoi m-a tras într-o parte:
— Mulțumesc că ai avut grijă de mama… Acum putem să ne ocupăm și noi de viața noastră!

Am simțit cum mi se strânge inima. Viața mea? Care viață? Nu mai aveam serviciu, prieteni sau vise. M-am uitat la Vlad — părea la fel de pierdut ca mine.

După parastas, Mariana ne-a chemat la o discuție:
— M-am gândit… Acum că mama nu mai e, poate vindeți casa și vă luați ceva al vostru. Eu vreau să mă întorc în Italia; aici nu mai am ce face.

Am rămas fără cuvinte.
— Cum adică să vindem casa? E casa bunicii!
— Da, dar e pe numele meu acum… Și eu am muncit pentru ea!

Atunci am simțit că totul a fost o minciună. Toți anii aceia în care am crezut că suntem o familie — doar eu am sacrificat totul. Mariana voia doar banii casei.

M-am certat cu Vlad zile întregi.
— De ce n-ai spus nimic? De ce ai lăsat-o să ne folosească?
El doar ridica din umeri:
— E mama… Ce voiai să fac?

Într-o noapte am făcut bagajele și m-am dus cu Ana la mama mea.
— Nu știu dacă mai pot trăi așa… Nu știu dacă te mai iubesc după tot ce s-a întâmplat…

Acum stau și mă uit pe geam la copiii care se joacă în zăpadă și mă întreb: oare câte femei ca mine există în România? Câte dintre noi ne sacrificăm pentru familiile altora și rămânem cu mâinile goale?

Poate că ar trebui să vorbim mai mult despre asta. Poate că ar trebui să avem curajul să spunem „nu” înainte să fie prea târziu.

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că merită să salvezi o familie care nu te vede cu adevărat?