Umbra tăcerii din casa Agatei

— Mamă, ai luat pastilele azi? vocea Ioanei răsună metalic prin telefon, la fel ca ieri și ca alaltăieri.

— Da, Ioana, le-am luat, răspund încet, privind pe geam la copacii goi din fața blocului. Mă întreb dacă mă întreabă cu adevărat sau doar bifează o datorie.

Telefonul se închide rapid, cu un „Te sun mâine!” spus pe fugă. Nu apuc să-i spun că azi e ziua mea. Poate știe, poate nu. Poate nici nu contează.

Mă ridic anevoie din fotoliu și mă uit la poza de pe perete: eu, tânără, cu părul prins într-o coadă groasă, ținându-l pe Vlad în brațe, iar lângă mine, Maria și Ioana râzând cu gura până la urechi. Era înainte ca totul să se schimbe. Înainte ca soțul meu, Doru, să plece fără să privească înapoi, lăsându-mă cu trei copii și o inimă frântă.

— Mamă, de ce a plecat tata? mă întreba Maria atunci, cu ochii mari și umezi.

— Nu știu, draga mea. Poate n-a știut să fie tată. Poate n-a știut să fie om.

Am muncit toată viața pentru ei. Am făcut naveta la fabrica de confecții din orașul vecin, am cusut nopți întregi la mașina veche de acasă ca să le pot pune ceva pe masă. Am renunțat la haine noi, la vacanțe, la orice vis personal. Totul pentru ei.

Acum casa e tăcută. Zgomotul vesel al copiilor a fost înlocuit de ticăitul ceasului și de pașii vecinilor pe hol. Ioana e medic la București, mereu ocupată. Maria s-a mutat la Cluj cu soțul ei și rareori răspunde la telefon. Vlad lucrează în Germania și îmi trimite bani de Paște și de Crăciun, dar nu a mai venit acasă de trei ani.

— Mamă, poate ar trebui să vinzi apartamentul și să vii la noi la Cluj, mi-a spus Maria ultima dată când a venit.

— Și unde să mă duc eu? Aici am amintirile mele. Aici am crescut copiii.

— Dar e greu singură… Și oricum, apartamentul ăsta valorează ceva. Poate ne-ar ajuta și pe noi să-l vindem.

Am simțit atunci un nod în gât. Nu era despre mine. Era despre ce pot oferi eu acum, la bătrânețe. Despre moștenire.

În fiecare zi primesc telefoane scurte: „Ești bine?”, „Ai nevoie de ceva?”, „Să nu uiți să-ți iei pastilele.” Dar niciodată: „Ce mai simți?”, „Ți-e dor de noi?”, „Vrei să venim să stăm împreună la o cafea?”

În ziua asta friguroasă de martie, când împlinesc 72 de ani, mă așez la masa din bucătărie și deschid televizorul doar ca să aud voci umane. Primesc un mesaj sec de la Vlad: „La mulți ani, mamă! Sănătate!” Fără emoticon, fără apel video. Ioana nu sună deloc. Maria trimite un buchet virtual pe WhatsApp.

Seara târziu aud cheia în ușă. Inima mi-o ia razna: poate au venit! Dar e doar vecina de la trei care a greșit etajul.

Mă uit la testamentul început și neterminat din sertar. Îl scrisesem într-o noapte când nu puteam dormi, după ce Maria mi-a spus că ar fi bine să mă gândesc „din timp” la împărțirea apartamentului.

— Mamă, nu vrem nimic de la tine! Dar e bine să fie totul clar… Să nu ne certăm după.

Dar eu știu că vor. Știu că fiecare telefon e o verificare: mai trăiește mama? Mai are mintea limpede? Să nu cumva să lase casa altcuiva…

Într-o duminică dimineață, după slujba de la biserică unde merg doar ca să văd oameni și să schimb două vorbe cu preoteasa, mă hotărăsc să-i sun eu pe toți trei.

— Vlad, mamă, mi-e dor de tine. Când vii acasă?

— Of, mamă… E greu cu serviciul aici. Poate la vară… Vedem cum stau cu banii.

— Ioana?

— Mamă, am gardă dublă weekendul ăsta. Nu pot nici să respir! Te sun eu când am timp.

— Maria?

— Mamă… Avem musafiri azi. Poate weekendul viitor venim până la tine.

Închid telefonul și plâng în tăcere. Nu pentru că sunt singură — m-am obișnuit cu asta — ci pentru că simt că nu mai contez decât ca o proprietate pe care trebuie s-o împart corect.

Într-o zi primesc vizita unei vecine bătrâne care vine cu o prăjitură făcută în casă.

— Agata dragă, tu ai copii buni! Te sună zilnic!

Zâmbesc amar:

— Da… mă sună zilnic.

Dar ce folos dacă nu mă aud cu adevărat?

Seara scriu în jurnal:
„Oare când au încetat copiii mei să mă vadă ca pe mama lor și au început să mă vadă ca pe o povară sau ca pe o moștenire? Oare e vina mea că i-am crescut prea independenți? Sau poate am uitat să le cer dragoste atunci când aveam nevoie?”

Mâine poate mă vor suna din nou. Poate vor întreba iar de pastile sau de sănătate. Dar oare vor întreba vreodată: „Mamă, ești fericită?”

Poate nu e prea târziu să le spun ce simt cu adevărat…

„Voi ce ați face dacă ați simți că propriii copii vă iubesc doar din datorie? Cum ați găsi curajul să le spuneți adevărul?”