Casa care ne desparte: Povestea unei mame între datorie și dezamăgire

— Nu cred că mama și tata ar avea ceva împotrivă, până la urmă nici nu mai pot avea grijă de casă, spunea Irina, fiica mea, cu voce joasă, dar fermă.

Am rămas nemișcată în spatele ușii, cu mâna strânsă pe clanță. Nu voiam să ascult, dar nici nu puteam pleca. În sufragerie, Irina și soțul ei, Radu, discutau despre viitorul casei noastre — casa pentru care eu și Gheorghe am muncit o viață întreagă.

— Dacă o vindem, putem lua un apartament mai mare în oraș. Și poate ne rămâne și pentru o mașină nouă, a continuat Radu, cu un ton pragmatic care m-a făcut să-mi simt inima grea ca plumbul.

M-am retras încet pe hol, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Gheorghe citea ziarul în bucătărie, cu ochelarii pe vârful nasului. L-am privit și am simțit un val de vinovăție — oare am greșit undeva ca mamă? Am muncit amândoi din greu, el la fabrică, eu la școală ca învățătoare. Am strâns fiecare leu pentru a ne cumpăra această casă la marginea orașului, visând la liniște și la zile senine după pensionare.

— Ce s-a întâmplat, Maria? m-a întrebat el, ridicând privirea.

— Nimic… doar că mă gândeam la copii. La cât de repede au crescut.

Nu i-am spus nimic atunci. Dar în noaptea aceea n-am putut dormi. M-am tot gândit la vorbele Irinei. Nu era prima dată când simțeam că pentru ea casa noastră e doar o proprietate, nu un cămin plin de amintiri.

A doua zi dimineață, l-am sunat pe Vlad, fiul nostru. El locuia cu familia lui într-un apartament mic, la două blocuri distanță de serviciul lui de la spital. Mereu a fost mai retras, mai puțin vocal decât Irina.

— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat el îngrijorat când i-am spus că vreau să vorbim.

— Vlad, dacă… dacă ar fi să alegi între a păstra casa asta sau a o vinde pentru bani, ce ai face?

A tăcut câteva secunde.

— Mamă, știi că pentru mine casa asta e acasă. Dar nu vreau să vă supăr pe tine și pe tata. Dacă voi decideți altceva…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Vlad nu ar fi cerut niciodată nimic pentru el. Dar știam cât de greu le era cu banii și cât de mult își doreau un spațiu mai mare pentru copiii lor.

În zilele următoare, Irina a venit din nou cu Radu. Au adus prăjituri și au încercat să fie drăguți, dar eu nu mai puteam privi lucrurile la fel.

— Mamă, știi că vrem doar ce e mai bine pentru toți. Casa asta e prea mare pentru voi doi. Și Vlad are apartamentul lui… Nu crezi că ar fi mai bine să vindem și să împărțim banii?

Gheorghe a oftat adânc.

— Irina, casa asta nu e doar niște ziduri. E viața noastră aici. Am plantat pomii din curte când tu erai mică. Ai uitat cum alergai după găini prin grădină?

Irina a dat ochii peste cap.

— Tati, nu mai suntem copii. Avem nevoie de bani acum, nu de amintiri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pentru ea totul era atât de simplu — vinde și împarte. Dar pentru mine era ca și cum ar fi vrut să ne șteargă trecutul cu buretele.

În seara aceea am stat cu Gheorghe pe bancă în curte. Vântul adia printre frunzele bătrânului nuc.

— Maria, poate ar trebui să vorbim cu notarul… Să decidem noi cui lăsăm casa asta.

— Și dacă greșim? Dacă îi facem pe copii să se certe între ei?

— Oricum se vor certa dacă nu facem nimic.

Am plâns în brațele lui ca o copilă. M-am simțit prinsă între datorie și dragoste, între dorința de a-i mulțumi pe toți și nevoia de a păstra ceva din noi pentru cineva care chiar ar prețui asta.

În zilele ce au urmat am început să mă uit altfel la fiecare colț al casei: la urmele de creion pe perete unde Irina își măsura înălțimea, la raftul cu cărți vechi al lui Vlad, la covorul țesut de mama mea acum zeci de ani.

Într-o dimineață am chemat-o pe Irina singură.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari tristă…

— Irina, vreau să te întreb ceva: dacă ai putea alege între bani și amintiri, ce ai alege?

A oftat iritată.

— Mamă, trăim într-o lume în care fără bani nu poți face nimic. Amintirile nu plătesc facturile.

Atunci am știut ce trebuie să fac. În ziua următoare am mers cu Gheorghe la notar și am trecut casa pe numele lui Vlad. Nu i-am spus Irinei decât după ce totul a fost oficial.

A venit acasă furioasă.

— Cum ați putut să faceți asta fără să mă consultați? Eu sunt fiica voastră!

— E casa noastră și viața noastră, Irina. Și Vlad are nevoie de ea mai mult decât tine. Tu ai ales alt drum.

A plecat trântind ușa. De atunci nu ne-a mai vizitat la fel de des. Dar Vlad venea aproape zilnic — aducea copiii să se joace în curte și ne ajuta cu treburile grele.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am pierdut o fiică pentru a salva un fiu sau poate că doar am ales ceea ce simțeam că e drept.

Oare chiar putem împărți dragostea și trecutul în acte notariale? Sau unele lucruri trebuie păstrate acolo unde le e locul — în inimile celor care le prețuiesc cu adevărat?