Când sângele nu e apă: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Irina, te rog, nu mă pune să aleg între tine și fratele tău! vocea mamei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai mă întorsesem de la muncă, obosită și cu gândul la o baie fierbinte. Dar cuvintele ei mi-au înghețat sângele în vene.

— Mamă, nu e vorba să alegi… Dar apartamentul e al meu. L-am primit de la bunica, știi bine. Nu pot să-l dau pur și simplu, am muncit și eu pentru el, am investit… am început să spun, dar m-a întrerupt.

— Dar Adina e însărcinată! Și Paul nu are unde să stea cu familia lui. Tu ai serviciu bun, te descurci, poți să-ți iei chirie… Ei au nevoie mai mult decât tine!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. De câte ori nu auzisem replica asta? Că eu „mă descurc”, că eu „pot”. Dar nimeni nu vedea cât muncesc, cât trag de mine, cât am renunțat la vise pentru a ajunge aici. Și acum, când în sfârșit aveam ceva al meu, trebuia să-l dau doar pentru că fratele meu a ales să se însoare cu o femeie care nu mă suporta?

Am închis ochii și mi-am amintit prima dată când am cunoscut-o pe Adina. Era rece, distantă, mereu cu o privire evaluativă. Nu-i plăcea nimic din ce făceam sau spuneam. Paul era orbit de dragoste, iar eu încercam să mă apropii de ea, dar orice gest era interpretat greșit. Când au anunțat că vor un copil, mama a început să viseze la nepoți și să uite că are doi copii, nu doar unul.

— Irina, gândește-te bine… Poate că nu-ți dai seama acum, dar familia e tot ce contează! a continuat mama printre suspine.

— Familia? Familia ar trebui să mă sprijine și pe mine! De ce trebuie mereu să cedez eu? De ce nu poate Paul să-și găsească singur o soluție? am izbucnit.

A urmat o tăcere grea. Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat pe podea, cu telefonul lipit de ureche și lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu voiam să fiu egoistă, dar nici nu puteam să fiu mereu sacrificată pe altarul „binelui familiei”.

A doua zi dimineață m-am trezit cu un mesaj de la Paul: „Sper că ești mulțumită. Mama a plâns toată noaptea din cauza ta.”

Mâinile îmi tremurau când am răspuns: „Paul, nu e corect ce-mi cereți. Apartamentul e moștenirea mea. Voi trebuie să vă faceți propriul drum.”

Nu mi-a mai răspuns. În schimb, Adina a început să-mi trimită mesaje pasiv-agresive: „Nu toți avem norocul tău. Unii chiar trebuie să muncească pentru ce au.”

Am vrut să-i spun că și eu muncesc, că nimic nu mi-a picat din cer. Dar ce rost avea? Pentru ei eram doar sora egoistă care nu vrea să-și ajute fratele.

Zilele au trecut greu. Mama nu-mi mai răspundea la telefon decât monosilabic. Tata încerca să fie mediator, dar era evident că ținea cu Paul. La un moment dat, m-am trezit singură împotriva tuturor.

Într-o seară, după o zi istovitoare la birou, am găsit-o pe Adina așteptându-mă la scara blocului.

— Putem vorbi? m-a întrebat sec.

— Despre ce? am răspuns fără chef.

— Despre apartament. Paul e disperat. Eu sunt însărcinată și nu vreau stres. Dacă ai inimă, fă un gest pentru familia ta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am privit-o în ochi și am spus:

— Familia mea ar trebui să mă respecte și pe mine. Nu sunt obligată să vă dau nimic. Dacă vrei liniște, găsiți-vă propria casă.

A plecat fără să mai spună nimic. În acea noapte am plâns ca un copil. Mă simțeam vinovată, dar și furioasă. De ce trebuia mereu eu să cedez?

Au urmat luni de tăcere rece între noi. Sărbătorile au fost un chin – mama nu m-a invitat la masă, tata m-a sunat doar ca să-mi spună „sper că știi ce faci”. Paul și Adina s-au mutat cu chirie într-o garsonieră mică și au spus tuturor că eu i-am lăsat pe drumuri.

La serviciu eram tot mai absentă. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, dar nu puteam vorbi despre asta cu nimeni. M-am simțit trădată de cei pe care îi iubeam cel mai mult.

Într-o zi, după aproape un an de tăcere, mama m-a sunat din nou. Vocea ei era stinsă:

— Irina… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Poate am greșit cerându-ți atât de mult… Dar mi-e dor de tine.

Am izbucnit în plâns. Poate că timpul vindecă unele răni, dar cicatricile rămân.

Acum stau în apartamentul meu și mă gândesc: oare chiar sângele e mai gros decât apa? Sau uneori trebuie să ne alegem singuri familia?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea proprie?