Nu vreau să fiu doar gospodina familiei mele: Povestea Anei

— Ana, ai spălat cămășile mele? Mâine am ședință la birou, nu vreau să mă fac de râs!
Vocea lui Radu răsună din dormitor, tăioasă, ca o comandă. Mă uit la mâinile mele crăpate de la detergent și mă întreb, pentru a mia oară, când am încetat să mai fiu Ana și am devenit „soția lui Radu”.
— Da, le-am spălat, sunt pe umeraș, răspund mecanic, în timp ce încerc să-l liniștesc pe Vlad, băiatul nostru cel mic, care plânge pentru că și-a pierdut jucăria preferată.
În bucătărie, mama soacră, doamna Maria, îmi aruncă o privire critică peste ochelari.
— Ana, ai uitat să pui sare în ciorbă. Nu-i de mirare că Radu e mereu obosit, dacă nici mâncare ca lumea nu are acasă…
Înghit în sec. Nu mai am putere să răspund. De opt ani, casa asta a devenit universul meu. Am renunțat la jobul de la bibliotecă după ce s-a născut Vlad, pentru că „cineva trebuie să stea cu copiii”. Radu a spus că e mai bine așa, că el câștigă destul pentru toți.
La început, mi s-a părut firesc. Am vrut să fiu o mamă bună, o soție devotată. Dar cu fiecare an care trecea, simțeam cum mă sting puțin câte puțin. Prietenele mele au dispărut una câte una — „Ana nu mai are timp de noi”, spuneau. Și aveau dreptate.
Seara, după ce copiii adorm, mă așez pe marginea patului și privesc în gol. Radu stă cu ochii în telefon sau la televizor. Nu mă întreabă niciodată cum a fost ziua mea.
Într-o seară, nu mai rezist și izbucnesc:
— Radu, tu mă vezi? M-ai întrebat vreodată dacă sunt fericită?
Se uită la mine ca la un copil răsfățat:
— Ce-ți lipsește? Ai casă, ai copii sănătoși, eu muncesc pentru toți. Ce vrei mai mult?
— Vreau să fiu văzută! Vreau să simt că nu sunt doar menajera casei! Vreau să lucrez din nou!
Radu oftează și dă din mână:
— Aiureli de femeie plictisită…
A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la prietena mea cea mai bună din liceu, Ioana: „Ana, hai la cafea! Mi-e dor de tine!” Ezit. Știu că dacă plec de acasă fără să anunț, mama soacră va face un scandal monstru. Dar ceva în mine se rupe. Îmi iau geaca și ies pe ușă fără să spun nimic.
La cafenea, Ioana mă privește lung:
— Ana, ce s-a întâmplat cu tine? Parcă nu mai ești tu…
Îmi dau lacrimile. Îi povestesc totul: cum nu mai am timp pentru mine, cum orice încercare de a schimba ceva e întâmpinată cu reproșuri sau indiferență.
— Ana, nu ești singura! Știi câte femei trăiesc așa? Dar trebuie să faci ceva pentru tine! Înscrie-te la un curs online, caută-ți un job part-time… Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești!
Mă întorc acasă cu inima bătându-mi nebunește. În acea seară îi spun lui Radu:
— M-am înscris la un curs de asistent bibliotecar. O să merg la interviuri. Vreau să lucrez din nou!
Radu se încruntă:
— Și cine are grijă de copii? Cine gătește? Cine spală?
— Putem împărți sarcinile! Nu sunt singura adultă din casă!
Mama soacră intervine imediat:
— Femeia trebuie să aibă grijă de familie! Așa am făcut și eu!
— Poate că așa era pe vremea dumneavoastră… Dar eu nu vreau să trăiesc doar pentru alții!
Urmează zile tensionate. Radu nu-mi vorbește cu zilele. Mama soacră bombănește prin casă. Copiii simt tensiunea și devin agitați. Dar eu merg înainte. Citesc noaptea pentru cursuri, trimit CV-uri, merg la interviuri.
Într-o zi primesc un telefon: „Bună ziua, Ana Popescu? Sunteți acceptată la Biblioteca Județeană!” Plâng de bucurie. Pentru prima dată după mulți ani simt că trăiesc cu adevărat.
Când le spun acasă, Radu tace mult timp. În cele din urmă spune:
— Dacă asta te face fericită… Dar să nu te aștepți să fac eu curățenie sau mâncare!
Îl privesc cu tristețe și hotărâre:
— Atunci va trebui să ne adaptăm cu toții. Nu pot fi sclava nimănui!
Viața nu devine mai ușoară peste noapte. Sunt zile când mă simt copleșită de oboseală și vinovăție — copiii plâng după mine când plec dimineața, mama soacră mă ignoră ostentativ, iar Radu e tot mai distant. Dar la bibliotecă mă simt utilă, respectată. Redescopăr cine sunt și ce pot face.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc în umbră, uitând cine sunt? Cât timp trebuie să treacă până când familia va înțelege că și eu am dreptul la visele mele?