Între datoria față de familie și dreptul la libertate: Povestea mea

— Nu pot să cred că ai plecat! Ești o egoistă, Irina! Cum poți să-ți lași fratele bolnav și pe mine singure?
Vocea mamei răsuna în mintea mea, chiar dacă eram deja la douăzeci de kilometri distanță de casă, cu valiza în portbagajul unui taxi prăfuit. Îmi tremurau mâinile pe telefon, iar mesajele ei continuau să curgă, fiecare mai plină de venin decât cealaltă.

„Să nu te mai întorci! Să ai parte de tot răul din lume! Să vezi cum e să fii singură și bolnavă!”

Am blocat numărul, dar a doua zi a găsit altul. Și altul. Fiecare mesaj era o rană nouă, fiecare cuvânt o palmă peste suflet. M-am întrebat de mii de ori: cum poate o mamă să-și blesteme propriul copil? Dar poate că nici eu nu sunt copilul pe care și l-a dorit vreodată.

Totul a început cu mult înainte să fug. Tata a murit când aveam doisprezece ani, iar mama a rămas singură cu noi doi: eu și Vlad, fratele meu mai mic cu trei ani, diagnosticat cu distrofie musculară. De atunci, casa noastră a devenit un spital improvizat și un câmp de luptă. Mama nu mai era mama blândă din copilărie. Era obosită, nervoasă, mereu cu ochii roșii de la plâns sau nesomn.

— Irina, adu-i lui Vlad medicamentele! Irina, spală-i pijamaua! Irina, nu vezi că nu pot să fac totul singură?

La început am încercat. Îl iubeam pe Vlad, dar eram doar un copil. Voiam să ies cu prietenii, să merg la bibliotecă, să visez la altceva decât la seringi și feșe sterile. Mama mă certa mereu:

— Ești fată, trebuie să ai grijă de familie! Așa fac fetele bune!

În liceu am început să lipsesc tot mai mult de acasă. Mă ascundeam în sala de lectură sau mergeam la Andreea, colega mea cea mai bună. Ea avea o familie normală: părinți care râdeau la masă, frați care se certau pe telecomandă, nu pe cine schimbă perfuzia.

Într-o seară, când Vlad a făcut febră mare și mama a urlat la mine că sunt o nenorocită dacă nu-l țin treaz până vine salvarea, ceva s-a rupt în mine. Am plâns toată noaptea și am decis: după bacalaureat plec. Oriunde, numai să scap.

Ziua plecării a fost tăcută. Am împachetat hainele pe furiș, am lăsat un bilet pe masă: „Nu mai pot. Îmi pare rău.” Am ieșit din casă fără să privesc înapoi.

Primele luni la București au fost un coșmar dulce-amar. Libertatea avea gust de cafea ieftină și chirie neplătită la timp. Am lucrat ca ospătăriță într-un bar studențesc și am dormit pe o saltea veche într-o garsonieră cu mucegai. Dar nimeni nu țipa la mine. Nimeni nu mă făcea vinovată pentru boala altcuiva.

Mama însă nu m-a lăsat în pace. Mesajele ei veneau ca niște bombe cu ceas:

„Sper să te îmbolnăvești și tu! Să vezi cum e!”
„Nu meriți nimic bun! Vlad plânge după tine!”
„Ești o rușine pentru familie!”

Uneori citeam mesajele și plângeam ore întregi. Alteori le ștergeam fără să le deschid. Am încercat să-i explic:

— Mamă, nu mai pot! Nu sunt asistent medical! Sunt doar copilul tău!

Dar răspunsul era mereu același:

— Dacă ai fi fost copilul meu, n-ai fi fugit ca o lașă!

Prietenii mei nu înțelegeau. Unii ziceau să o ignor, alții să mă întorc acasă măcar pentru Vlad. Dar nimeni nu știa cum e să trăiești zi de zi cu vinovăția că vrei să fii fericit când fratele tău nu poate merge nici până la baie singur.

Într-o zi, Andreea m-a găsit plângând în bucătărie.

— Irina, nu e vina ta că Vlad e bolnav. Nici că mama ta nu știe altfel să ceară ajutor.

— Dar dacă are dreptate? Dacă chiar sunt egoistă?

— Egoism e să-ți sacrifici viața pentru cineva care nu vrea decât să te vadă nefericită ca ea.

Am tăcut mult după discuția asta. M-am gândit la Vlad. Îmi lipsea râsul lui stins, felul în care îmi cerea să-i citesc povești când era mic. Dar îmi lipsea și Irina care visa să devină profesoară de română, nu infirmieră fără salariu.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad e tot acasă cu mama. Eu am terminat facultatea și predau la un liceu din București. Uneori primesc încă mesaje de la mama, de pe numere necunoscute:

„Sper că ești mândră de tine! Ai distrus familia!”

Nu-i mai răspund. Dar uneori mă trezesc noaptea cu inima strânsă: dacă Vlad moare și eu n-am fost acolo? Dacă mama are dreptate?

M-am gândit de multe ori să mă întorc măcar pentru o vizită. Dar știu că dacă intru pe ușa aia, n-o să mai ies niciodată liberă.

Poate că sunt egoistă. Poate că am ales libertatea în locul datoriei. Dar cât timp trebuie să plătești pentru vina de a vrea să trăiești?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E vreodată justificat să-ți alegi propria viață în locul familiei?