Când Vlad și-a adus mireasa acasă: O mamă, o alegere și o casă împărțită

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi, a spus Vlad, cu vocea tremurândă, în timp ce deschidea ușa apartamentului nostru din cartierul Militari. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai scosesem plăcinta cu mere din cuptor. În spatele lui, o fată cu ochi mari, căprui, și părul prins într-o coadă simplă, își ținea strâns geanta la piept.

— Bună seara, doamnă Maria, a rostit ea timid, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad nu-mi spusese niciodată că are o relație serioasă. Ultima dată când vorbisem despre fete, îmi spusese că nu e pregătit pentru ceva stabil. Și acum… acum stătea în fața mea cu o fată necunoscută și cu ochii plini de teamă.

— Mamă… ea e Irina. Soția mea. Ne-am căsătorit ieri la Starea Civilă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au început să tremure și am scăpat tava pe masă cu un zgomot surd. Nu știam dacă să țip sau să plâng. În mintea mea se derulau imagini cu Vlad copil, cu zilele când îi făceam pachet pentru școală, cu serile când îi citeam povești. Cum ajunsese aici fără să-mi spună nimic?

— Cum adică v-ați căsătorit? Fără să știu eu? Fără să vă văd? Vlad, tu glumești?

Vlad a făcut un pas spre mine, dar Irina a rămas pe loc, ca o statuie.

— Mamă, știu că e greu de acceptat. Dar am vrut să facem asta doar noi doi. Nu am vrut presiuni, nici certuri… Știu că ai fi avut multe întrebări.

— Normal că am întrebări! Cine e fata asta? De unde o știi? Ce familie are? Ce fel de om e?

Irina a ridicat privirea spre mine și am văzut lacrimi în ochii ei. Am simțit un val de vinovăție, dar nu m-am putut opri.

— Vlad, tu nu înțelegi… Eu am crescut singură după ce tatăl tău ne-a lăsat. Am făcut totul pentru tine! Și tu… tu nici măcar nu m-ai lăsat să fiu parte din cea mai importantă zi din viața ta?

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, aceiași ochi pe care îi avea tatăl lui când mă mințea.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar am nevoie să mă lași să fiu fericit în felul meu.

Am simțit cum furia se amestecă cu tristețea. Am privit-o pe Irina: tânără, frumoasă, dar atât de speriată. Mi-am dat seama că nu era vina ei. Poate nici a lui Vlad. Poate era vina mea că am încercat mereu să-l protejez prea mult.

— Bine… intrați. Să nu vă stea plăcinta în gât.

Au intrat amândoi în sufragerie, iar eu am rămas câteva clipe în bucătărie, încercând să-mi adun gândurile. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să mă vadă slabă. Am pus ceaiul pe masă și am încercat să par calmă.

— Irina, cu ce te ocupi?

— Sunt educatoare la o grădiniță din Drumul Taberei…

— Și părinții tăi ce zic de toată povestea asta?

Irina a oftat și s-a uitat la Vlad.

— Mama mea e bolnavă, iar tata… tata nu mai e de mult cu noi. A fost greu să-i spun mamei, dar m-a înțeles.

Am simțit un fior de compasiune pentru ea. Poate că nu era atât de diferită de mine cum credeam.

Seara a trecut greu. Am vorbit puțin, mai mult despre nimicuri. Vlad încerca să destindă atmosfera, dar eu simțeam că între noi s-a ridicat un zid uriaș.

După ce s-au retras în camera lui Vlad — camera copilului meu care acum devenise bărbat — am rămas singură în bucătărie. Am plâns în tăcere, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute pentru el și la cât de repede cresc copiii fără să-ți dai seama.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme și am pregătit micul dejun ca pe vremuri: ouă ochiuri, brânză proaspătă și pâine prăjită. Când au venit la masă, am încercat să zâmbesc.

— Vlad, Irina… Poate n-am reacționat cum trebuia aseară. Dar vreau să știți că vă iubesc pe amândoi și că ușa mea va fi mereu deschisă pentru voi.

Irina a început să plângă și m-a îmbrățișat strâns. Vlad m-a privit cu recunoștință.

Au urmat luni dificile. Vecinii au început să șușotească: „Ai auzit? Vlad s-a însurat pe ascuns!” M-am simțit judecată și rușinată. La biserică lumea mă privea altfel. Mama mea m-a certat:

— Cum ai putut să-l lași să facă așa ceva fără tine? Unde ți-e autoritatea?

Dar încet-încet am început să o cunosc pe Irina. Am mers împreună la piață, am gătit sarmale de Crăciun și am râs la glumele lui Vlad ca pe vremuri. Am descoperit că Irina avea grijă de mama ei bolnavă cu o răbdare pe care rar o vezi la cineva atât de tânăr.

Într-o seară, după ce Vlad plecase la serviciu și Irina spăla vasele lângă mine, mi-a spus:

— Știu că nu e ușor pentru dumneavoastră… Dar vă promit că o să-l iubesc pe Vlad toată viața mea.

Am simțit cum mi se rupe un nod în piept și am luat-o în brațe ca pe propria mea fiică.

Astăzi, când privesc în urmă la acea seară de toamnă când Vlad mi-a adus mireasa acasă fără niciun avertisment, mă întreb dacă nu cumva dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe cei dragi să-și găsească singuri drumul — chiar dacă asta doare uneori mai tare decât orice altceva.

Oare câți dintre noi reușim cu adevărat să ne desprindem de trecut și să acceptăm alegerile copiilor noștri? Sau rămânem prizonieri ai propriilor frici și regrete?