Jurnalul mamei: Adevărul care mi-a schimbat viața

— De ce nu mă iubești, mamă? am întrebat-o într-o seară, cu vocea tremurândă, când aveam vreo doisprezece ani. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, iar mama tăia morcovi pentru ciorbă, fără să mă privească.

— Nu mai spune prostii, Irina. Cum să nu te iubesc? a răspuns ea sec, fără să ridice ochii din tocător. Dar știam că nu e adevărat. Simțeam asta în fiecare gest, în fiecare privire pe care o arunca lui Vlad sau Anei, frații mei. Pentru ei avea mereu răbdare, îi mângâia pe păr, le aducea dulciuri de la serviciu. Pentru mine… doar reguli, reproșuri și o răceală care mă făcea să mă simt invizibilă.

Anii au trecut și distanța dintre noi a crescut. Tata era mai mult absent, prins cu două joburi ca să ne țină pe toți la școală. Vlad era favoritul mamei, iar Ana – mezina răsfățată. Eu eram piesa care nu se potrivea în puzzle-ul familiei noastre. M-am obișnuit să fiu singură, să nu cer nimic și să nu aștept nimic.

Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă târzie, când mama s-a stins după o boală grea. Casa a rămas tăcută și rece, iar eu am rămas cu întrebările mele nespuse. În timp ce făceam ordine printre lucrurile ei, am găsit un caiet vechi, cu coperți albastre, ascuns într-un sertar de la biroul din dormitor. Pe prima pagină scria: „Jurnal – 1987”.

Am început să citesc cu inima strânsă. Primele pagini erau despre tata, despre începuturile lor împreună. Apoi, am dat peste un pasaj care mi-a tăiat respirația:

„Nu pot să dorm. Mă gândesc la Irina. Nu e copilul meu… dar trebuie să o cresc ca pe a mea. Nu știu dacă voi putea vreodată să o iubesc la fel ca pe Vlad sau Ana.”

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am citit și recitit acele rânduri, încercând să găsesc o explicație. Jurnalul continua cu detalii despre cum tata avusese o relație înainte de a se căsători cu mama și cum eu am apărut pe lume înainte ca ei să fie împreună. Mama mă acceptase doar pentru că tata nu voia să mă lase la orfelinat.

Am plâns ore întregi, simțind că tot ce știam despre mine era o minciună. Deodată, toate momentele de răceală și distanță aveau sens. Nu eram „a ei”. Eram copilul altei femei, o amintire vie a unei trădări pe care n-a putut-o ierta niciodată.

În zilele următoare, am început să privesc altfel tot ce trăisem. Îmi aminteam cum mama mă certa pentru orice greșeală măruntă, cum nu venea niciodată la serbările mele de la școală, dar era mereu prezentă la cele ale fraților mei. Îmi aminteam privirile pline de reproș când aduceam note bune – ca și cum succesul meu era o povară pentru ea.

Am încercat să vorbesc cu tata despre asta. L-am găsit în grădină, udând florile mamei.

— Tata… de ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? am întrebat cu voce stinsă.

S-a oprit din udat și s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Am vrut să te protejez, Irina. Mama ta biologică… a murit când erai mică. Nu voiam să crești fără mamă. Am crezut că dacă nu-ți spunem nimic, vei fi fericită aici.

— Dar n-am fost niciodată fericită… am șoptit.

A oftat adânc și m-a strâns în brațe pentru prima dată după mulți ani.

— Îmi pare rău…

După moartea mamei adoptive, relația cu frații mei s-a schimbat și ea. Vlad a aflat adevărul din greșeală și a început să mă privească altfel – cu milă sau poate cu vinovăție. Ana s-a îndepărtat complet; pentru ea eram doar o intrusă care stricase echilibrul familiei.

Au urmat luni grele în care m-am luptat cu mine însămi: cine sunt eu? Ce înseamnă „familie”? M-am simțit ruptă între două lumi – una care nu mă voia și alta pe care n-am cunoscut-o niciodată.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Popescu, m-a ajutat să înțeleg că nu e vina mea că mama nu m-a putut iubi ca pe ceilalți copii ai ei.

— Irina, ai dreptul să fii furioasă. Dar ai dreptul și să te vindeci. Poate că mama ta nu a reușit să treacă peste durerea ei, dar tu poți alege alt drum.

Am început încet-încet să mă iert pe mine însămi pentru toate momentele în care am crezut că nu merit iubire. Am început să-mi construiesc propria familie din prieteni care mă acceptau așa cum sunt: Oana, colega mea de la facultate; Radu, vecinul de la trei care mă ajuta mereu cu bagajele; doamna Maria de la magazinul din colț care îmi zâmbea cald de fiecare dată.

Într-o zi am mers la cimitir și am stat lângă mormântul mamei adoptive mult timp.

— Poate că n-ai putut să mă iubești… dar eu te iert, mamă. Și sper că într-o zi vei putea să mă ierți și tu pentru că exist.

Acum, când privesc în urmă, știu că povestea mea nu e unică. Sunt mulți copii care cresc simțindu-se străini în propriile familii, purtând poveri care nu le aparțin. Dar cred că fiecare dintre noi are dreptul la adevăr și la vindecare.

Mă întreb uneori: dacă aș fi știut adevărul mai devreme, aș fi putut schimba ceva? Sau poate tocmai această durere m-a făcut cine sunt azi?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?