„Am făcut totul pentru copiii mei, dar bătrânețea m-a găsit singură și uitată”

— Mamă, nu mai putem să te ajutăm. Și noi avem problemele noastre! — vocea Ioanei răsună în telefon, rece, tăioasă, de parcă nu eram mama care a crescut-o cu atâta trudă. Am simțit cum mi se strânge inima, cum fiecare cuvânt al ei sapă o rană adâncă în sufletul meu. Stăteam pe marginea patului, cu telefonul strâns în mână, iar camera mică din apartamentul de la periferia Bucureștiului părea să se micșoreze în jurul meu.

Nu am fost niciodată o femeie slabă. M-am numit mereu „femeie de la țară cu suflet mare”, chiar dacă viața m-a adus la oraș. Pe Gheorghe l-am cunoscut la balul satului, iar după nuntă am venit împreună la București, unde am muncit amândoi din greu ca să le oferim copiilor noștri tot ce n-am avut noi. Am avut două fete: Ioana și Cristina. Pentru ele am renunțat la visele mele, la haine noi, la concedii. Gheorghe lucra la uzină, eu la croitorie. Seara, când veneam acasă, găteam, spălam, făceam lecții cu fetele și le ascultam grijile.

— Mamă, vreau să merg la liceu bun! — îmi spunea Ioana.
— O să mergi, fată dragă. O să facem tot ce putem.

Și am făcut. Am strâns bani cu greu, am renunțat la multe ca să le fie lor bine. Când Cristina a vrut să facă facultatea la Cluj, am vândut verigheta lui Gheorghe ca să-i plătim chiria pe primele luni. Nu i-am spus niciodată cât m-a durut gestul ăsta. Gheorghe a murit devreme, răpus de boală, iar eu am rămas stâlpul casei.

Anii au trecut. Fetele au crescut, s-au măritat, au copii. Ioana stă în București, Cristina la Cluj. La început mă sunau des, veneau cu nepoții în vizită. Dar cu timpul telefoanele s-au rărit. Vizitele au devenit doar de sărbători. Apoi nici atunci.

Pensionarea a venit ca o eliberare și ca un blestem. Aveam timp pentru mine, dar și prea mult timp să mă gândesc la singurătate. Pensia mea abia îmi ajungea pentru întreținere și medicamente. Am început să vând din lucruri: o vază primită la nuntă, un covor țesut de mama. Când nu mai aveam ce vinde, am început să cer ajutor fetelor.

— Mamă, nu pot acum! — Cristina era mereu grăbită.
— Dar măcar vino să mă vezi…
— Nu pot, am serviciu, copiii…

Am încercat să nu le deranjez prea des. M-am dus la biserică, am stat de vorbă cu vecinele. Dar când mi s-a tăiat curentul pentru neplată și frigul a început să muște în casă, am simțit că nu mai pot. Am ieșit în fața blocului și am cerut ajutor vecinilor.

— Doamna Maria, nu vă supărați… aveți cumva niște pâine în plus?

Mi-a fost rușine. Eu, care am muncit o viață întreagă! Eu, care am crescut două fete și le-am dat totul! M-am simțit mică și neînsemnată.

Într-o zi, Ioana a venit pe neașteptate.
— Mamă, ce faci? De ce nu mi-ai spus că ai probleme?
— Ți-am spus… dar n-ai avut timp.
— Știi că nu pot mereu…

A stat puțin, mi-a lăsat niște bani pe masă și a plecat grăbită. Am rămas privind ușa închisă și m-am întrebat: unde am greșit? De ce copiii mei nu mă mai văd? Oare sacrificiul meu nu a însemnat nimic?

Seara, când sting lumina și mă uit la poza lui Gheorghe de pe perete, vorbesc cu el în gând:
— Gheorghe, tu ce-ai fi făcut? Cum ai fi ținut familia unită?

Vecina Ileana mă cheamă uneori la ea la masă.
— Hai la mine, Maria! Să nu stai singură.

Dar nu e același lucru ca atunci când casa era plină de râsete de copii și miros de cozonac proaspăt.

Într-o zi m-am întâlnit cu Cristina la piață. Era cu soțul ei și părea jenată să mă vadă acolo.
— Mamă… ce faci aici?
— Caut legume ieftine…
— Nu trebuia să vii până aici…
— Dar cine să-mi aducă?

A plecat repede, fără să mă îmbrățișeze. Am simțit că sunt o povară pentru propriii mei copii.

În fiecare seară mă întreb: oare așa e bătrânețea pentru toți? Oare copiii uită mereu de părinți când devin adulți? Sau doar eu am greșit undeva?

Poate că generația lor e altfel… Poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă pentru niște oameni mari care nu mai au nevoie de mine.

Dar inima mea încă speră că într-o zi vor veni acasă și vom fi din nou împreună.

Oare cât valorează dragostea unei mame când copiii uită de ea? Voi ce ați face în locul meu?