„De ce mă lăsați mereu singură?” – Povestea unei fiice între datorie și neputință

— „Priviți-mă! Priviți-mă când vă vorbesc! De ce mă lăsați mereu singură? Veniți, luați cartofii în saci și plecați. Și eu rămân aici, cu pereții ăștia reci!”

Vocea mamei răsuna prin bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriilor vechi. Era toamnă târzie, iar mirosul de pământ umed și frunze arse se strecura pe sub ușă. Eu, Ana, stăteam cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng. Maria, sora mea mai mică, se ascundea după sobă, cu ochii mari și umezi.

Mama nu mai era mama de altădată. Când eram mică, era stâlpul casei: profesoară la școala din sat, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu cu o poveste la îndemână. Tata lucra la oraș, pe șantier, și venea acasă doar în weekenduri. Eu am învățat repede să gătesc, să spăl, să am grijă de Maria. Dar acum… acum mama uitase cum se face ciorba și mă întreba de trei ori pe zi cine sunt.

— „Mamă, nu plecăm nicăieri. Suntem aici”, am încercat să-i spun blând.

— „Nu minți! Mereu mințiți! Toți mă mințiți!”

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit pe scaun. M-am dus lângă ea și i-am luat mâna în a mea. Era rece și tremura.

— „Ți-e frig?”

— „Nu știu… Nu mai știu nimic. Unde e tata? Unde e Maria?”

Maria a ieșit încet din ascunzătoare și s-a lipit de mine. Avea doar opt ani atunci, dar ochii ei vedeau prea mult pentru vârsta ei.

Boala mamei a început pe nesimțite. La început uitase să stingă aragazul. Apoi a început să uite numele vecinilor, apoi al nostru. Tata a încercat să o ducă la doctor la oraș, dar medicii au dat din umeri: „E Alzheimer. Nu se poate face mare lucru.”

De atunci, totul s-a schimbat. Tata s-a închis în el. Venea acasă tot mai rar și când venea, stătea pe prispă cu ochii în gol. Eu am devenit mamă pentru Maria și pentru mama.

Într-o zi, după ce am adunat cartofii din grădină și i-am pus în saci pentru piață, mama a început din nou:

— „Voi nu mă iubiți! Voi vreți doar pământul meu! De ce nu mă luați și pe mine?”

M-am uitat la Maria. Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explici unui copil că mama lor nu mai e aceeași? Cum să-i explici mamei că nu vrem nimic de la ea decât să fie sănătoasă?

Seara, după ce am culcat-o pe mama, am ieșit afară cu Maria.

— „Ana, de ce plânge mama mereu?”

— „Pentru că e bolnavă, Maria. Nu-și mai amintește cine suntem.”

— „Dar eu o iubesc oricum.”

Am strâns-o tare la piept și am plâns amândouă sub stele.

Tata a venit într-o duminică dimineața, cu ochii roșii de oboseală.

— „Ana, trebuie să vorbim.”

Am știut ce urmează.

— „Nu pot să o duc la azil, tată! Nu pot!”

— „Nu avem bani pentru îngrijire acasă. Eu nu mai pot… Tu ai școală, ai viața ta…”

— „Viața mea e aici! Cum să o las?”

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— „Și eu o iubesc. Dar nu mai știu cum s-o ajut.”

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat lângă patul mamei și i-am mângâiat părul alb. M-a privit lung și mi-a șoptit:

— „Sunt obosită… Să nu mă lași singură.”

Am promis că nu o voi lăsa niciodată. Dar promisiunile sunt grele când ești doar un copil care trebuie să fie adult.

Au urmat luni grele. Mama avea zile când mă recunoștea și zile când mă acuza că vreau să-i fur casa. Vecinii șușoteau pe la garduri: „Săraca familie…”. Unii ne ajutau cu mâncare sau lemne, alții ne priveau cu milă sau suspiciune.

Maria a început să se retragă în ea însăși. Nu mai voia să meargă la școală. Învățătoarea m-a chemat într-o zi:

— „Ana, trebuie să ai grijă și de tine. Nu poți duce totul singură.”

Dar cine altcineva putea?

Într-o seară geroasă de iarnă, mama a dispărut din casă. Am găsit-o abia dimineața, rătăcind pe uliță în papuci, cu părul despletit și ochii pierduți.

— „Caut casa mea… unde e casa mea?”

Am adus-o înapoi tremurând de frig și de frică.

Atunci am cedat.

Am sunat la tata și i-am spus că nu mai pot. Câteva zile mai târziu am dus-o pe mama la un centru din oraș. Am plâns toți trei: eu, Maria și tata.

Casa a rămas goală fără ea. Seara încă îi aud vocea prin bucătărie: „Priviți-mă! De ce mă lăsați mereu singură?”

Mergem des la ea. Uneori ne recunoaște, alteori ne întreabă dacă am venit după cartofi.

Viața merge înainte, dar rana rămâne deschisă.

Mă întreb adesea: cât putem sacrifica din noi pentru cei dragi? Și când devine sacrificiul o povară prea grea?