Împărțirea frigiderului: Povestea unei familii sub același acoperiș

— Nu-mi vine să cred, Irina! Chiar ai ajuns să numeri rafturile din frigider? Ce urmează, să-ți pun etichetă pe borcanul cu dulceață?
Vocea doamnei Monica răsuna ascuțit în bucătăria noastră mică, printre mirosuri de ciorbă și cafea reîncălzită. M-am oprit cu mâna pe ușa frigiderului, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu voiam scandal, dar nici nu mai suportam să găsesc resturi de sarmale amestecate cu iaurtul fetiței mele sau să nu mai am loc pentru laptele ei.

— Nu e vorba de etichete, mamă Monica, am spus încercând să-mi păstrez calmul. E doar… suntem patru oameni, fiecare cu obiceiurile lui. Poate ar fi mai simplu să știm fiecare unde ne ținem lucrurile…

Soțul meu, Radu, stătea la masă cu privirea în farfurie, mestecând absent. Știa că orice ar spune ar fi degeaba. De patru ani locuiam toți împreună, într-un apartament cu două camere din cartierul Dristor. Eu, Radu, fetița noastră Mara și doamna Monica, mama lui. Totul din cauza banilor: salariul lui abia ajungea pentru facturi și mâncare, iar eu, bibliotecară cu jumătate de normă, aduceam acasă mai mult cărți decât bani.

La început am crezut că va fi ușor. Doamna Monica părea o femeie blândă, trecută prin multe. Dar pe măsură ce Mara a crescut și spațiul s-a micșorat, fiecare gest a început să doară. Mă trezeam noaptea cu gândul la cearta de la cină sau la privirile tăioase pe care mi le arunca soacra mea când îi mutam borcanele.

— Pe vremea mea, nu se făceau prostii din astea! Am stat cu chirie cu încă trei fete și niciuna nu s-a gândit să-și pună numele pe mâncare! a continuat Monica, trântind un capac pe o cratiță.

— Dar nu suntem la cămin, am murmurat eu. Suntem familie…

— Tocmai! Familia nu împarte frigiderul ca la hotel!

Mara a început să plângă din camera cealaltă. Am fugit la ea, lăsând discuția neterminată. În timp ce o legănam, lacrimile mi-au curs pe obraji fără să vreau. Nu voiam decât puțină ordine și liniște. Să știu că pot găsi laptele copilului la locul lui dimineața sau că nu trebuie să mă cert pentru un rest de supă.

În acea seară, Radu a încercat să mă liniștească:

— Las-o pe mama… Știi cum e ea. Se supără repede, dar îi trece. O să se obișnuiască.

— Nu e vorba doar de frigider, Radu! E vorba că nu mă simt acasă în casa asta! Că orice fac e greșit!

El a oftat și m-a luat în brațe. Știam că îi e greu să fie prins între mine și mama lui. Dar eu nu mai puteam.

Zilele au trecut cu aceeași tensiune mocnită. Doamna Monica îmi răspundea scurt sau deloc. Mara simțea atmosfera apăsătoare și devenea tot mai agitată. Într-o dimineață am găsit borcanul cu compot al Mariei răsturnat peste caserola mea cu salată. Am izbucnit în plâns.

Într-o duminică, când Radu era la serviciu suplimentar și Mara dormea, am încercat din nou să vorbesc cu soacra mea:

— Mamă Monica… știu că nu-ți place ideea mea cu frigiderul. Dar nu putem continua așa. Mă simt ca o musafiră în propria casă.

Ea s-a uitat la mine lung, apoi a oftat:

— Irina… tu crezi că mie îmi place? Eu am crescut singură un copil după ce-a murit tatăl lui Radu. Am tras din greu ca să avem casa asta. Acum trebuie să împart totul… și nu mai știu cum să fac să fie bine pentru toți.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singura care suferă. Am stat amândouă la masă, tăcute, fiecare cu gândurile ei.

— Poate… poate ar trebui să încercăm altfel, am spus timid. Să facem împreună lista de cumpărături? Să gătim pe rând?

A dat din cap încet:

— Poate… Dar promite-mi că nu mai numeri rafturile.

Am zâmbit amar:

— Promit.

Nu s-a rezolvat totul peste noapte. Încă ne certăm uneori pentru spațiu sau pentru cine spală vasele. Dar am început să vorbim mai mult și să ne ascultăm una pe cealaltă. Mara râde din nou prin casă, iar Radu pare mai liniștit.

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc așa, strânse laolaltă din lipsa banilor? Câte mame și nurori se rănesc fără să vrea? Și cât de mult contează un raft în frigider când sufletul tânjește după pace?