Refugiul de la birou: Între fuga de acasă și dorința de a fi auzită

— Unde ai fost iarăși până la ora asta? Nu ți-e rușine? Vocea lui Sorin răsuna în holul mic, printre umbrele ude și pantofii lăsați la întâmplare. M-am oprit cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era nici măcar ora opt seara, dar pentru el orice minut petrecut în afara casei era un afront.

— Am avut mult de lucru, Sorin. Știi bine că luna asta e nebunie la birou, am încercat să-i răspund calm, dar vocea îmi tremura.

— Da’ ce, tu ești singura care muncește în orașul ăsta? Toate colegele tale ajung acasă la timp! Numai tu găsești motive să stai peste program!

Am lăsat geanta jos și am intrat direct în baie, trântind ușa după mine. M-am sprijinit de chiuvetă, privind în oglindă chipul obosit, cu cearcăne adânci și ochi roșii. M-am întrebat când am început să mă ascund de el. Poate când a început să ridice tonul pentru orice nimic. Sau poate când am realizat că nu mai avem nimic să ne spunem.

La birou, lumea mă știa ca pe o femeie serioasă, mereu gata să ajute, cu zâmbetul pe buze. Dar nimeni nu știa că rămân peste program nu pentru bani sau carieră, ci pentru că acolo era singurul loc unde nu mă simțeam sufocată. Colega mea, Mariana, mă privea uneori cu îngrijorare.

— Livia, iar rămâi până târziu? Nu vrei să bem o cafea după program?

— Nu pot, Mariana. Trebuie să termin raportul ăsta urgent.

Mințeam. Raportul putea aștepta. Dar acasă nu voiam să ajung. Acasă era doar Sorin, cu privirea lui tăioasă și întrebările care nu se mai terminau.

Într-o zi, mama m-a sunat pe la prânz.

— Livia, tu și Sorin sunteți bine? Am vorbit cu el la telefon și mi s-a părut cam agitat.

— Suntem bine, mamă. Doar obosiți.

Nu puteam să-i spun adevărul. Că nu mai suportam să fiu acasă. Că mă simțeam ca o străină în propria viață. Că uneori îmi doream să nu mă mai întorc deloc.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Sorin a venit acasă mai devreme decât de obicei. Eu eram încă la birou, încercând să găsesc motive să mai stau.

— Livia, vii acasă sau te-ai mutat la serviciu? Mesajul lui pe WhatsApp era scurt și rece.

Am oftat și mi-am strâns lucrurile. Pe drum spre casă, ploaia îmi bătea în geamuri și gândurile mi se amestecau cu picăturile reci. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva am devenit prea distantă, prea rece.

Când am intrat în casă, Sorin stătea pe canapea cu telecomanda în mână.

— Ai mâncat?

— Nu mi-e foame.

— Normal că nu ți-e foame, dacă stai toată ziua la birou și uiți că ai familie!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu voiam să plâng în fața lui. M-am dus direct în dormitor și am închis ușa. Am auzit cum trântește telecomanda pe masă și cum oftează apăsat.

A doua zi dimineață am plecat devreme, înainte să se trezească. La birou am găsit liniște. Am băut cafeaua cu Mariana și am râs puțin, dar râsul meu era gol.

— Livia, tu chiar ești bine? Ai slăbit mult în ultima vreme…

— Sunt doar stresată cu munca…

În acea zi am primit un telefon de la fratele meu, Vlad.

— Livia, ce faci? N-ai mai dat niciun semn de luni bune!

— Sunt bine, Vlad. Doar ocupată…

— Ascultă-mă: dacă ai nevoie de ceva sau vrei să vorbești… eu sunt aici.

Vocea lui caldă m-a făcut să-mi dau seama cât de singură mă simt. Cât de mult mi-aș dori ca cineva să mă întrebe sincer dacă sunt fericită.

Seara aceea a fost decisivă. Când am ajuns acasă, Sorin mă aștepta în bucătărie.

— Trebuie să vorbim.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Ce vrei să spui?

— Nu mai merge așa, Livia! Nu mai suntem o familie! Tu fugi la muncă, eu stau aici ca prostul… Ce facem?

Am izbucnit:

— Ce vrei să fac? Să vin acasă ca să mă cerți pentru orice? Să mă simt vinovată că exist?

A urmat o tăcere grea. Sorin s-a ridicat încet de la masă.

— Poate că ar trebui să ne gândim dacă mai are sens…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Dar în același timp… o ușurare ciudată. Poate că era momentul să recunosc adevărul: nu mai eram fericiți împreună.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase de la început, la promisiuni și vise spulberate. La cât de mult m-am schimbat și cât de mult s-a schimbat el. La cât de greu e să recunoști că ai ajuns într-un punct fără întoarcere.

A doua zi dimineață am privit răsăritul din bucătărie și am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira liber.

Poate că uneori fuga nu e despre lașitate, ci despre supraviețuire. Dar oare câți dintre noi au curajul să recunoască atunci când nu mai pot? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?