Între două surori: Prețul unei promisiuni

— Nu mai pot, Anca! Nu mai pot! Am spus-o cu voce tare, tremurând, în timp ce mâinile îmi strângeau nervos marginea mesei din bucătărie. Era trecut de miezul nopții, iar în camera de alături, copiii Ancăi încă râdeau și alergau, de parcă nu ar fi existat niciun fel de reguli în casa mea. Anca s-a uitat la mine cu ochii ei mari, obosiți, dar încăpățânați.

— Klara, te rog… Nu mai țipa la mine. Știi că nu am unde să mă duc cu copiii. Doar până terminăm analizele lui Vlad, ți-am promis!

Am simțit cum mi se strânge inima. Da, mi-a promis. Dar promisiunile la noi în familie se rup ușor, ca firul de ață. De când a venit la mine, acum trei săptămâni, totul s-a schimbat. Eu, care trăiam singură și ordonată în apartamentul meu mic din București, m-am trezit peste noapte cu două voci de copii care nu dorm niciodată la timp și cu o soră care nu știe să respecte nici cea mai simplă regulă: liniște după ora 22.

— Nu e vorba doar de copii, Anca! Ai lăsat vasele nespălate de trei zile. Ai promis că nu vei fuma în casă și totuși… Uite scrumiera pe balcon! Și vecina de jos s-a plâns că e gălăgie.

Anca a oftat și s-a așezat pe scaunul din fața mea. Avea cearcăne adânci și părul prins la repezeală într-un coc dezordonat.

— Klara, nu știu ce să fac. Sunt terminată. Vlad are nevoie de analizele astea… Știi cât am tras cu el acasă. Și cu banii… Nu pot să mă întorc la Bacău fără să rezolvăm.

Mi-am mușcat buza. Îmi aminteam perfect cum era să crești fără nimic. Mama ne lăsa singure cu zilele, iar tata… tata era doar o umbră care venea acasă beat. Eu am fost mereu cea responsabilă. Eu am avut grijă de Anca când era mică. Dar acum… Acum simțeam că nu mai pot duce totul pe umeri.

— Klara, te rog… — vocea ei era aproape o șoaptă — Nu mă da afară. Nu pe noi.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Am ieșit pe balcon să respir aerul rece al nopții. Bucureștiul era liniștit la ora aia, doar câteva lumini pâlpâiau în blocurile gri din jur. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru Anca: i-am plătit facultatea, i-am trimis bani când soțul ei a plecat cu alta și a lăsat-o cu doi copii mici. Dar mereu am simțit că nu e destul.

În dimineața următoare, am găsit bucătăria vraiște: lapte vărsat pe masă, firimituri peste tot și copiii uitaseră ușa de la frigider deschisă. Am simțit cum explodez.

— Gata! Ajunge! — am urlat eu, iar Anca a venit alergând din baie.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot! Azi trebuie să plecați! Găsește-ți altceva! Nu mă interesează unde!

Copiii s-au oprit din joacă și s-au uitat la mine speriați. Anca a început să plângă.

— Klara… nu poți să faci asta!

— Ba da! E casa mea! Și am dreptul la liniște!

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Sora mea și-a strâns lucrurile în tăcere, iar copiii au început să plângă și ei. Am chemat un taxi și i-am ajutat să coboare bagajele. Când ușa s-a închis în urma lor, am rămas singură în apartament. O liniște apăsătoare s-a așternut peste tot.

În acea seară, mama m-a sunat:

— Ce-ai făcut, Klara? Cum ai putut să-ți dai afară sora?

— Mamă, nu mai puteam… Nu mai puteam!

— Sângele apă nu se face! O să regreți toată viața!

Am stat toată noaptea pe canapea, uitându-mă la pozele noastre vechi: eu și Anca mici, râzând în curtea casei părintești. M-am întrebat dacă am devenit ca mama — rece și egoistă — sau dacă pur și simplu am ajuns la capătul puterilor.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Anca: „Suntem la o prietenă de-a mea din liceu. Vlad are febră mare. Nu știu ce să fac.”

Am vrut să-i răspund că îmi pare rău, dar n-am putut. Mândria mea era prea mare sau poate frica de a o lua de la capăt cu sacrificiile.

Au trecut două luni de atunci. N-am mai vorbit cu Anca decât prin mesaje scurte și reci despre analizele lui Vlad sau despre bani pentru medicamente. Mama încă mă sună zilnic să-mi spună că sunt o fiică rea.

Uneori mă trezesc noaptea și mă gândesc: oare chiar am făcut bine? Oare există o limită pentru sacrificiul față de familie? Sau am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi până unde ați merge pentru liniștea voastră? Și cât valorează ea comparativ cu sângele din familie?