Umbra Trecutului: Povestea Magdei între Sacrificiu și Judecată

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, cu ecouri de reproș care-mi sfâșiau inima. Stătea în picioare, cu ochii umezi și obrajii aprinși, iar eu mă simțeam mică, vinovată, deși nu înțelegeam pe deplin pentru ce.

Mă numesc Magda și am cincizeci și doi de ani. Am crescut-o singură pe Ana, după ce soțul meu, Doru, a plecat cu o altă femeie când fetița noastră abia împlinise doi ani. Îmi amintesc și acum ziua aceea: ploua mocănește, iar el a intrat în casă cu o geantă mică și privirea pierdută. „Nu mai pot, Magda. Nu mai sunt fericit. Îmi pare rău.” Atât a spus. Am rămas cu Ana în brațe, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu un gol imens în suflet.

De atunci, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă. Două joburi, nopți nedormite, griji peste griji. Am lucrat ca vânzătoare la alimentara din cartier dimineața și făceam curățenie la o firmă de contabilitate seara. Orice ban pus deoparte era pentru Ana: haine noi la început de școală, lecții de pian, excursii cu clasa. Nu mi-am cumpărat niciodată nimic pentru mine – nici măcar o rochie nouă la ziua mea.

Prietenii mei au dispărut rând pe rând. „Magda, nu poți trăi doar pentru copil!” îmi spunea adesea Lidia, singura care a mai rămas aproape. Dar eu nu știam altfel. Ana era totul pentru mine.

Anii au trecut repede. Ana a crescut frumos – deșteaptă, ambițioasă, mereu prima la școală. Când a intrat la facultate la București, am simțit că mi se rupe inima de dor, dar m-am bucurat pentru ea. I-am trimis bani lunar, chiar dacă asta însemna să mă lipsesc de multe. „Mamă, nu trebuia să te chinui atât”, îmi spunea uneori la telefon. Dar eu știam că trebuia.

Acum două luni însă, totul s-a schimbat. Ana s-a întors acasă după ce a terminat masterul și a început să pună întrebări despre apartamentul nostru. „Mamă, tu ai trecut apartamentul doar pe numele tău? De ce nu l-ai pus și pe al meu?” Am încercat să-i explic că atunci când l-am cumpărat, ea era minoră și nu se putea altfel. Dar ea nu m-a crezut.

Apoi au apărut zvonuri prin familie că aș fi „ascuns” bani de la Doru sau că aș fi vândut niște bijuterii moștenite fără să-i spun Anei. M-am trezit acuzată de propria mea fiică că am „furat” din ceea ce i s-ar fi cuvenit ei.

— Toată viața ai făcut pe martira! Poate că tata a plecat din cauza asta! Poate că nu ești chiar atât de nevinovată cum te dai! mi-a strigat Ana într-o seară, după ce vorbise cu mătușa ei de la Cluj.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toate sacrificiile mele păreau inutile. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva – dacă nu cumva am sufocat-o prea mult cu dragostea mea sau dacă i-am transmis fără să vreau povara singurătății mele.

Într-o zi, am găsit-o plângând în camera ei. M-am apropiat încet:

— Ana, te rog… Spune-mi ce simți cu adevărat.
— Simt că nu știu cine ești! Că ai ascuns mereu lucruri de mine! Că ai vrut să controlezi totul!

Am încercat să-i explic că tot ce am făcut a fost din dragoste și teamă – teamă să nu-i lipsească ceva, teamă să nu sufere cum am suferit eu.

— Și eu? Eu n-am voie să greșesc? Eu n-am voie să fiu supărată pe tine?

Am tăcut. Pentru prima dată în viață, nu am avut răspunsuri.

Lidia m-a sunat într-o seară:
— Magda, trebuie să vorbești cu ea ca de la femeie la femeie. Nu mai e copilul tău mic.

Am încercat. Am povestit despre nopțile în care plângeam singură în baie ca să n-o trezesc. Despre frica de a nu avea bani pentru întreținere sau pentru rechizite. Despre faptul că Doru n-a mai dat niciun semn de viață și niciun leu pensie alimentară.

Ana m-a ascultat tăcută. La final mi-a spus doar atât:
— Poate că ar fi trebuit să-mi spui toate astea mai devreme…

De atunci, relația noastră e rece. Vorbim strictul necesar. Simt că am pierdut-o și nu știu dacă o voi mai recupera vreodată.

Uneori mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unei mame? Oare dragostea poate deveni povară? Și dacă da… cine ne vindecă pe noi, mamele care am dat totul fără să cerem nimic în schimb?