Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Ioana, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, răsună din bucătărie, făcându-mă să tresar. Mă uit la Radu, care stă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Mă simt ca o umbră în propria mea viață, oaspete în casa în care locuiesc de cinci ani, de când m-am măritat cu el.

Nu am visat niciodată la palate sau la averi, dar am sperat mereu la un colț al nostru, unde să pot respira liber. Însă Radu nu vrea să audă de mutat. „Mama e singură, Ioana. Nu pot s-o las aici, după ce tata a murit. E casa ei, e tot ce are.” Am încercat să-i explic că și eu am nevoie de spațiu, de intimitate, de liniște. Dar pentru el, datoria față de mamă e mai presus de orice.

În fiecare seară, când mă strecor în pat lângă el, simt că între noi s-a ridicat un zid invizibil. Vorbim despre facturi, despre vreme, despre ce mai face verișoara lui din Focșani. Dar niciodată despre noi. Despre cum mă simt eu. Despre cum mă doare să fiu mereu „nora”, niciodată „fata casei”.

— Ioana, nu te mai plânge atâta! Toate femeile au stat cu soacrele lor! îmi spune mama la telefon. Dar eu știu că nu e așa. Prietenele mele au plecat demult din casele părinților sau ale socrilor. Au început vieți noi, cu certuri și împăcări, dar cu libertatea de a-și face propriile greșeli.

Într-o seară ploioasă de martie, după ce doamna Viorica a criticat pentru a mia oară modul în care spăl vasele („La noi în casă nu se lasă urme de apă pe pahare!”), am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Ori ne mutăm, ori… ori nu știu ce fac!

El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Ioana, tu chiar nu înțelegi? Mama nu are pe nimeni! Cum să o las singură?

— Dar pe mine mă lași singură! am strigat eu printre lacrimi. Singură între patru pereți care nu mă vor!

A urmat o tăcere grea. Doamna Viorica a venit în pragul ușii:

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca! Nu te ține nimeni cu forța!

M-am simțit mică și neînsemnată. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la copilul pe care mi-l doream și la promisiunea pe care mi-o făcusem: să nu cresc niciodată într-un loc unde nu sunt iubită.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua și am pus-o pe masă. Radu a venit tăcut și s-a așezat.

— Ioana… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama n-o pot lăsa singură.

— Și eu? Eu unde sunt în ecuația asta?

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat și a plecat la serviciu.

Au trecut săptămâni în care am trăit ca doi străini. Seara, când venea acasă, îl găseam vorbind cu mama lui despre vecini sau despre vreme. Eu eram invizibilă.

Într-o duminică, am decis să plec la părinții mei pentru câteva zile. Când am făcut bagajul, doamna Viorica m-a privit cu un zâmbet satisfăcut.

— Vezi? Tot la ai tăi te duci când ți-e greu!

Am vrut să-i răspund ceva dureros, dar m-am abținut. Am plecat fără să mă uit înapoi.

La ai mei m-am simțit din nou copil. Mama m-a întrebat dacă sunt bine. Tata mi-a spus că orice aș decide, ei mă vor susține.

După trei zile, Radu m-a sunat:

— Ioana, hai acasă…

— Acasă? Unde e acasă pentru noi?

A tăcut din nou.

M-am întors totuși. Am încercat să vorbim deschis. I-am spus că nu mai pot trăi așa. Că vreau o familie doar a noastră. Că vreau să fiu soție, nu chiriașă în propria viață.

Radu s-a frământat mult. A început să caute apartamente de închiriat pe internet, dar mereu găsea motive să amâne: „E prea scump”, „E prea departe de serviciu”, „Mama n-ar rezista singură”.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu doamna Viorica (de data asta pentru că am pus prea mult detergent la spălat), am ieșit din casă și am mers pe jos prin cartier până târziu. M-am gândit la toate femeile care au renunțat la ele pentru familie. La toate compromisurile făcute din iubire sau din teamă.

Când m-am întors acasă, Radu mă aștepta pe hol.

— Ioana… poate ar trebui să ne luăm o pauză.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar poate avea dreptate. Poate că uneori dragostea nu e suficientă dacă nu suntem dispuși să ne întâlnim la jumătatea drumului.

Am plecat din nou la ai mei. De data asta fără bagaj mare — doar câteva haine și jurnalul meu vechi.

Au trecut luni de atunci. Radu mă sună uneori, dar discuțiile noastre sunt reci și formale. Doamna Viorica nu m-a căutat niciodată.

M-am angajat la o librărie mică din centru și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să-mi găsesc curajul de a cere ceea ce merit: respect, iubire și un loc al meu.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi aleg să rămână din datorie și câte au curajul să plece pentru propria fericire? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…