Un rinichi, două destine: Povestea mea și a lui Gabriel

— Nu mai avem timp, Irina. Creatinina ta e la cer, iar dializa nu te mai ajută. Trebuie să găsim un donator, și repede.

Vocea calmă a doctorului Popescu mi-a răsunat în urechi ca un verdict. Mama plângea în tăcere pe scaunul din colțul salonului, iar tata privea în gol, cu pumnii strânși pe genunchi. Aveam 29 de ani și viața mea se reducea la numere pe o fișă medicală și la orele petrecute între perfuzii și aparate reci.

— Și dacă nu găsim? am întrebat cu un firicel de voce.

— Atunci… nu vreau să te mint, Irina. Va fi greu. Foarte greu.

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea seară, am simțit pentru prima dată că moartea nu e doar o poveste din filmele triste. Era acolo, în salonul 3, lângă patul meu, așteptând să vadă dacă mai am vreo șansă.

Prietenii mei s-au îndepărtat încet-încet. Unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să vadă boala. Doar Ana, colega mea de la facultate, venea din când în când cu câte o carte sau o cafea. Într-o zi, mi-a spus:

— Am postat pe Facebook povestea ta. Poate cineva va vrea să te ajute…

Am râs amar. Cine ar dona un rinichi unui străin? Dar două zile mai târziu, Ana a venit cu ochii mari și un zâmbet ciudat:

— Irina, cineva a răspuns! Un băiat din București. Gabriel îl cheamă.

Nu-mi venea să cred. Am vorbit cu el la telefon — avea o voce caldă, puțin nesigură.

— Nu știu de ce simt că trebuie să fac asta, mi-a spus. Poate pentru că am pierdut-o pe mama din cauza unei boli de rinichi și n-am putut s-o salvez.

Gabriel a venit la spital cu o geacă veche și un rucsac ponosit. Era înalt, cu ochi verzi și mâini mari, muncite. Mama l-a privit suspicioasă:

— De ce faci asta? Ce vrei de la fata mea?

El a zâmbit stânjenit:

— Nimic. Doar să ajut.

Tata nu l-a crezut niciodată pe deplin. Înainte de operație, l-a tras într-un colț:

— Dacă îi faci vreun rău fetei mele… să știi că te găsesc oriunde ai fi.

Gabriel n-a spus nimic. A doua zi am intrat împreună în sala de operații. Îmi amintesc doar mâna lui strângând-o pe a mea:

— O să fie bine, Irina. Promit.

Operația a reușit. M-am trezit cu lacrimi în ochi și cu o durere surdă în abdomen, dar pentru prima dată după luni întregi nu mai simțeam acea oboseală sfâșietoare. Gabriel era în salonul de vizavi. Ne-am privit și am zâmbit amândoi — două suflete legate pentru totdeauna printr-un organ mic și rozaliu.

După externare, Gabriel a rămas în București pentru controale. Ne vedeam aproape zilnic: plimbări prin Herăstrău, cafele la colț de stradă, discuții despre viață și moarte. Îmi povestea despre copilăria lui grea din Vaslui, despre tatăl alcoolic și despre sora mai mică pe care trebuia s-o protejeze.

— N-am avut niciodată pe cineva care să mă asculte cu adevărat, mi-a spus într-o seară.

— Nici eu n-am avut pe cineva care să-mi dea o a doua șansă la viață.

Ne-am apropiat mult. Poate prea mult pentru gustul părinților mei. Mama mă avertiza mereu:

— Nu uita că îi datorezi viața ta. Să nu confunzi recunoștința cu iubirea.

Dar eu simțeam altceva. Gabriel era singurul care mă făcea să râd când totul părea pierdut.

Într-o zi, l-am invitat acasă la noi la masă. Tata l-a întrebat direct:

— Ce vrei de la fata mea? Bani? O relație?

Gabriel a roșit și a plecat devreme. După aceea nu mi-a mai răspuns la mesaje câteva zile. Când l-am găsit în parc, stătea pe bancă și privea lacul.

— Irina… cred că ar trebui să ne vedem mai rar. Familia ta are dreptate. Eu sunt doar un băiat din Vaslui cu prea multe probleme.

— Nu-mi pasă! i-am strigat printre lacrimi. Tu m-ai salvat!

A oftat adânc:

— Poate tocmai de asta ar trebui să plec.

A dispărut din viața mea câteva luni. Am încercat să-l uit, să mă concentrez pe noul job și pe recuperare. Dar orice reușită avea gust amar fără el lângă mine.

Într-o seară de toamnă târzie, am primit un telefon de la Ana:

— Irina… Gabriel e la spital. Complicații după operație.

Am alergat ca nebuna spre Floreasca. L-am găsit palid, cu ochii scufundați și mâinile tremurânde.

— De ce nu mi-ai spus? am izbucnit printre lacrimi.

A zâmbit slab:

— N-am vrut să-ți stric fericirea… Tu ai o viață nouă acum.

Am stat lângă el zile întregi. Familia lui nu venise — sora era plecată în Italia, tatăl dispăruse demult din peisaj. M-am rugat pentru el cum nu m-am rugat niciodată pentru mine însămi.

Într-o dimineață rece de decembrie, Gabriel s-a stins liniștit, ținându-mă de mână.

Am plâns până n-am mai avut lacrimi. Tata a venit la mine și m-a strâns în brațe pentru prima dată după ani întregi:

— Îmi pare rău… N-am știut cât de mult conta pentru tine.

Viața merge înainte, dar rana rămâne acolo — ca o cicatrice invizibilă sub piele. Port în mine o parte din Gabriel și uneori mă întreb dacă meritam sacrificiul lui sau dacă dragostea adevărată vine mereu cu un preț imposibil de plătit.

Oare cât valorează o viață? Și cât suntem dispuși să dăm pentru cei pe care îi iubim cu adevărat?