Promisiunea care m-a lăsat fără casă

— Mamă, nu-ți face griji, totul va fi bine. Ai încredere în mine, ți-am promis că nu te las niciodată singură.

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la el, la ochii aceia verzi pe care i-am văzut crescând de la copilul cu genunchii juliți până la bărbatul care stătea acum în fața mea. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, dar zâmbetul lui mă liniștea. Era singurul meu copil, singura mea ancoră după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit pentru altă femeie cu douăzeci de ani mai tânără. Am rămas doar noi doi, iar Vlad mi-a promis mereu că va avea grijă de mine.

— Uite, mama, e doar o formalitate. Dacă apartamentul e pe numele meu, putem să facem un credit să-l renovăm. Tu rămâi aici, nimic nu se schimbă. Doar semnezi aici, la notar.

Am ezitat o clipă. Am crescut în România anilor ’80, când oamenii nu aveau încredere nici în umbra lor. Dar Vlad era fiul meu. L-am crescut cu dragoste și sacrificii, am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții ca să-i pot cumpăra haine noi și să-i plătesc meditațiile la matematică. Am semnat.

Două luni mai târziu, am găsit pe ușă un bilet: „Mamă, trebuie să pleci câteva zile. Am nevoie de apartament pentru niște prieteni. Te sun eu.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-l sun pe Vlad, dar nu răspundea. Am mers la vecina mea, tanti Mariana.

— Ce s-a întâmplat, dragă? Ești albă ca varul!

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a privit cu milă și mi-a spus:

— Vai de mine, Lenuța! Nu trebuia să semnezi nimic fără să citești! Copiii ăștia… nu mai știu ce-i respectul.

Am dormit pe canapeaua ei două nopți. În a treia zi, Vlad m-a sunat:

— Mamă, nu pot să te mai țin acolo. Am nevoie de bani și am promis apartamentul unui prieten pentru chirie. E doar temporar. O să-ți găsesc eu ceva.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Eu, care am renunțat la tot pentru el, eram acum o povară. M-am dus la notar să întreb dacă pot anula actul.

— Doamnă, dacă ați semnat de bunăvoie… nu se mai poate face nimic.

Am ieșit pe stradă cu ochii în lacrimi. M-am întrebat unde am greșit. Oare l-am iubit prea mult? Oare i-am dat prea mult? Sau poate n-am știut să-i spun „nu” atunci când trebuia?

Am încercat să-l sun din nou pe Vlad.

— Mamă, nu mă mai bate la cap! Nu vezi că am și eu problemele mele? O să-ți găsesc eu ceva, dar nu acum!

Vocea lui era rece ca gheața. Parcă nici nu mai era copilul meu.

Am început să dorm pe la rude și prieteni. Nimeni nu voia să mă țină prea mult. „E bătrână, are nevoie de liniște”, spuneau unii. „Nu vreau să mă cert cu Vlad”, spuneau alții.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, stăteam pe o bancă în parc și mă uitam la geamurile luminate ale blocului unde locuisem patruzeci de ani. M-am gândit la toate serile când îl așteptam pe Vlad cu ciorbă caldă și pâine proaspătă. La toate zilele când îi spălam hainele și îi făceam pachet pentru facultate.

O femeie tânără s-a așezat lângă mine.

— Sunteți bine? Aveți unde să mergeți?

Am dat din cap că da, dar adevărul era că nu aveam niciun loc al meu pe lume.

A doua zi am mers la primărie să cer ajutor social. Mi-au spus că lista e lungă și că trebuie să aștept luni întregi pentru un loc într-un azil.

— Dar fiul dumneavoastră? Nu vă poate ajuta?

Mi-au dat lacrimile.

— Nu mai am fiu…

Am început să caut de lucru ca menajeră sau bonă. Cine angajează o femeie de șaizeci și patru de ani? Toți voiau tinere sau femei din Republica Moldova care acceptau salarii mici.

Într-o zi l-am văzut pe Vlad pe stradă cu o fată blondă și râdeau împreună. M-a văzut și el, dar s-a făcut că nu mă cunoaște.

M-am întors la tanti Mariana și i-am spus:

— Cred că am greșit undeva… Poate că n-ar fi trebuit să mă sacrific atât pentru el.

Ea m-a luat în brațe:

— Nu tu ai greșit, dragă Lenuța. El a uitat ce înseamnă familia.

Au trecut luni de zile până când am primit un loc într-un centru social pentru bătrâni. Camera era mică, cu două paturi și o fereastră spre curtea interioară. În fiecare seară mă uitam la poza lui Vlad din tinerețe și mă întrebam unde s-a pierdut copilul meu bun.

Uneori îl visez noaptea: vine la mine cu flori și își cere iertare. Dar dimineața mă trezesc tot singură.

Mă întreb: oare cât valorează o promisiune? Și câte mame ca mine mai sunt în România care au rămas fără casă și fără dragostea copiilor lor?