Moștenirea care ne-a destrămat familia

— Dacă tot ai divorțat, să nu te aștepți să mai primești ceva de la mine!
Vocea mamei mele, Ileana, răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pereți îngălbeniți de vreme. Avea 80 de ani, dar ochii îi scânteiau cu aceeași autoritate ca atunci când eram copil și mă certa că am spart vreo cană. Stătea pe scaunul ei vechi, cu bastonul sprijinit de masă, iar eu, la 55 de ani, mă simțeam din nou ca o fetiță pedepsită.

— Mamă, nu pot să cred că vorbești serios… Am divorțat pentru că nu mai puteam trăi cu Viorel. Tu știi cât am suferit… Nu merit să fiu pedepsită pentru asta!

Ea a oftat adânc și a privit pe fereastră, unde ploaia bătea în geamuri ca niște degete nervoase.

— Nu e vorba doar de tine. E vorba de familie. Ce-o să zică lumea? Că fata Ilenei a rămas singură la bătrânețe? Că nu e în stare să-și țină bărbatul? Și-apoi, dacă nu mai ai familie, cui las eu casa asta?

M-am ridicat brusc, simțind cum mi se strânge inima. Casa aceea era copilăria mea, locul unde am crescut, unde am plâns și am râs. Dar acum părea că totul se reduce la niște acte și la ce va scrie într-un testament.

— Poate să-ți pese mai mult de ce simt eu decât de ce zice lumea? am întrebat cu voce tremurată.

Nu mi-a răspuns. S-a ridicat încet și a început să-și aranjeze șalul pe umeri, semn că discuția s-a terminat. Am ieșit din bucătărie cu lacrimi în ochi și am dat peste fiica mea, Raluca, care tocmai intra pe ușă.

— Ce-ai pățit, mamă? iarăși te-ai certat cu bunica?

— Nu vreau să vorbesc acum…

Dar Raluca nu s-a lăsat. A intrat direct la bunica ei și a început să-i spună:

— Bunico, dacă tot nu-i mai dai nimic mamei, poate te gândești la mine. Eu chiar am nevoie de bani pentru avansul la apartament…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Fata mea, singura mea alinare după divorț, vedea în toată povestea asta doar o oportunitate. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. M-am simțit trădată din toate părțile.

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit irespirabilă. Mama mă ignora sau îmi arunca vorbe tăioase. Raluca venea tot mai des pe la bunica, încercând să o convingă să-i lase ei casa. Eu eram prinsă la mijloc, incapabilă să-mi apăr drepturile fără să par lacomă sau nerecunoscătoare.

Într-o seară, după ce mama s-a retras în camera ei, Raluca s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă, trebuie să înțelegi că bunica are dreptate într-un fel. Dacă tu nu mai ai familie, poate ar fi mai bine ca eu să primesc casa. Oricum tu ai deja apartamentul tău…

— Raluca! Nu pot să cred că vorbești așa! Casa asta e și a mea! Am muncit pentru ea cot la cot cu tata și cu bunica ta! Și chiar dacă nu era așa… tu chiar nu vezi cât mă doare toată situația asta?

A dat din umeri și s-a uitat în telefon.

— E doar o casă, mamă. Nu te mai consuma atât.

Dar pentru mine nu era doar o casă. Era tot ce-mi mai rămăsese dintr-o viață în care am pus mereu pe alții pe primul loc. Am crescut-o singură pe Raluca după ce Viorel a început să bea și să dispară cu zilele. Am avut grijă de mama când a făcut infarct. Am renunțat la visele mele ca să le fie lor bine.

Într-o zi, am găsit-o pe mama vorbind la telefon cu avocatul familiei.

— Da, domnul Popescu… vreau să schimb testamentul. Da, da… fata mea cea mare nu mai primește nimic… Totul merge la nepoată…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am intrat peste ea în cameră.

— Mamă! Chiar vrei să faci asta? Să mă dezmoștenești pentru că am avut curajul să ies dintr-o căsnicie toxică?

M-a privit rece.

— Ai făcut ce-ai vrut. Acum suportă consecințele.

Am ieșit trântind ușa și m-am dus direct la cimitir, la mormântul tatălui meu. Am stat acolo ore întregi, vorbind cu el în șoaptă:

— Tată… tu ai fi lăsat vreodată familia să se destrame pentru niște bani? Ai fi putut să-mi spui că nu mai sunt copilul tău doar pentru că am ales alt drum?

Nu am primit niciun răspuns, doar vântul care bătea printre cruci.

Seara aceea a fost un punct de cotitură pentru mine. M-am întors acasă și am început să-mi fac bagajele. Am lăsat un bilet pe masă:

„Mamă,
Nu pot trăi într-o casă unde dragostea e condiționată de acte și moșteniri. Dacă vreodată vei vrea să fim din nou mamă și fiică, fără bani între noi, știi unde mă găsești.”

Am plecat la sora mea mai mică, Mariana, care locuia la marginea orașului. Ea fusese mereu oaia neagră a familiei — plecase în Italia acum 20 de ani și trimitea bani acasă doar când avea chef. Dar m-a primit cu brațele deschise.

— Sanda, las-o pe mama… E bătrână și încăpățânată. Tu ai făcut tot ce-ai putut pentru ea.

Am stat la Mariana câteva luni. Între timp, Raluca s-a mutat la bunica ei și a început renovările în casă — fără să mă întrebe nimic. Mama nu mi-a dat niciun semn.

Într-o zi, am primit un telefon de la spital: mama făcuse un accident vascular cerebral. Am alergat acolo fără să stau pe gânduri. Când am intrat în salon, era palidă și speriată.

— Sanda… iartă-mă… Nu vreau să mor certată cu tine…

Am plâns amândouă mult timp. Dar rana rămânea acolo — între noi două stătuse mereu teama ei de gura lumii și obsesia pentru avere.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă gândesc: oare câte familii se destramă pentru niște case sau bani? Oare dragostea dintre mamă și fiică ar trebui să fie atât de fragilă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?