Întoarcerea la rădăcini: Bucuria mea furată

— Nu te-ai săturat să fii mereu nemulțumit, Vlad? De ce nu poți să fii ca ceilalți? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mâinile ei tremurau ușor pe cana de ceai, iar ochii îi erau obosiți, dar încăpățânați. Tata stătea la masă, cu ziarul desfăcut larg, ca un zid între noi.

Îmi simțeam inima bătând în piept ca un animal prins în capcană. Aveam 28 de ani și tocmai mă întorsesem din Germania, după opt ani de muncă și studii. Îmi cumpărasem, în sfârșit, o garsonieră în cartierul unde crescusem, la marginea Bucureștiului. Crezusem că întoarcerea acasă va fi ca o îmbrățișare caldă după o iarnă lungă. Dar tot ce simțeam era frig.

— Nu vreau să fiu ca ceilalți, mamă. Vreau doar să fiu eu, am spus încet, aproape șoptit. Dar ea deja nu mă mai asculta. Se ridicase să spele farfuriile, gesturi mecanice, ca și cum ar fi vrut să șteargă cu totul discuția noastră.

Am crescut într-o casă unde fiecare notă sub 9 era o tragedie. Tata era profesor de matematică la liceu, mama contabilă. Pentru ei, viața era o ecuație simplă: muncă + disciplină = succes. Nu exista loc pentru joacă sau visare. Când ceilalți copii alergau pe stradă după minge, eu stăteam la birou cu culegeri de probleme și foi dictando pline de calcule.

— Vlad, dacă nu înveți acum, o să ajungi ca vecinul Ghiță! Îl vezi? Bea toată ziua și n-are niciun rost în viață! îmi spunea tata, ridicând vocea peste zgomotul televizorului.

Am învățat să tac și să adun resentimentele ca pe niște pietre reci în buzunar. Când am luat bacalaureatul cu 9.80, tata a spus doar: „Puteai mai mult.” Când am intrat la Politehnică, mama a oftat: „Sper că nu te lași de carte.”

Așa am plecat din țară, cu o bursă și cu dorința de a scăpa. În Germania am muncit pe brânci, am dormit în camere mici cu alți studenți români, am spălat vase și am făcut proiecte până târziu în noapte. Dar acolo am simțit pentru prima dată libertatea: nimeni nu-mi spunea cine trebuie să fiu.

Când am strâns destui bani pentru avansul la garsonieră, am simțit că pot respira din nou. M-am întors acasă cu speranța că voi putea construi ceva al meu, că voi putea repara relația cu ai mei. Dar totul părea neschimbat.

Într-o seară, după ce m-am mutat în noua mea casă, mama a venit să-mi aducă o plapumă groasă și niște borcane cu zacuscă.

— Să nu uiți că aici ești acasă, Vlad. Oricât ai umbla prin lume, tot aici te întorci.

Am zâmbit forțat. În sufletul meu era un gol pe care nu-l puteam umple nici cu zacuscă, nici cu plapuma moale.

Au urmat luni de încercări stângace de apropiere. Îi invitam la mine la masă, găteam împreună sau ne uitam la seriale vechi. Dar orice discuție ajungea inevitabil la comparații:

— Uite-l pe Radu, băiatul lui tanti Mariana! Are deja doi copii și casă mare la Snagov! Tu când ai de gând să-ți faci o familie?

M-am simțit din nou copilul care nu e niciodată destul de bun. Am început să evit vizitele lor, să mă afund în muncă și să ies cu prietenii din liceu care rămăseseră prin cartier. Dar nici acolo nu mă regăseam: ei vorbeau despre rate la bancă și grătare la țară, iar eu mă simțeam străin printre ai mei.

Într-o duminică ploioasă, am primit un telefon de la sora mea mai mică, Irina:

— Vlad, trebuie să vii acasă. Tata a făcut un atac de cord.

Am alergat pe stradă ca un nebun, cu sufletul ghem. L-am găsit pe tata întins pe canapea, palid și slăbit. Mama plângea în bucătărie.

— Vlad… îmi pare rău dacă am fost prea dur cu tine… a șoptit el printre lacrimi.

Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil. Am simțit cum toate pietrele reci din sufletul meu se topesc într-o durere surdă.

— Nu știam altfel… Am vrut doar să-ți fie bine…

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi ca doi copii speriați.

După acel moment, ceva s-a schimbat între noi. Tata a început să mă asculte mai mult, mama a încetat să mă compare cu alții. Dar rănile copilăriei nu dispar peste noapte.

Uneori mă uit la copiii din parc și mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi avut voie să fiu doar copil. Dacă aș fi putut greși fără frică sau rușine. Dacă bucuria întoarcerii acasă n-ar fi fost umbrită de trecut.

Poate că nu toți putem ierta ușor. Poate că unele răni rămân cu noi toată viața. Dar oare putem construi ceva nou peste ele? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli?

Voi ce credeți? Se poate vindeca vreodată copilul din noi sau rămâne mereu ascuns sub povara așteptărilor?