Anii de sacrificiu: Am muncit o viață în străinătate pentru copiii mei, dar acum nu mă mai vor lângă ei

— Mamă, nu poți să stai la noi. E prea mic apartamentul, și copiii au nevoie de spațiu. Poate la Sorina, ea are casă mai mare.

Vocea lui Vlad răsună rece în bucătăria în care nu mai recunosc nimic. Mă uit la el, la băiatul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui a murit, și nu-l mai recunosc nici pe el. Stau cu valiza la picioare, încă murdară de praful drumului din Italia până la Bacău. Mâinile îmi tremură pe toarta genții, iar inima mi-e grea ca o piatră.

— Mamă, nu te supăra, dar nici eu nu pot, zice Sorina, fata mea cea mare. Am și eu copiii mei, soțul e mereu plecat cu serviciul… Nu am cum să te ajut.

Mă uit la ei, la cei trei copii pentru care am muncit o viață întreagă prin străini. Am spălat bătrâni, am curățat casele altora, am dormit pe saltele vechi în camere înghețate. Am trimis fiecare bănuț acasă, să aibă ei tot ce n-am avut eu: case, haine bune, școli. Le-am cumpărat fiecăruia câte o casă când au crescut mari. Acum stau în pragul ușii și nu mai am unde să mă duc.

— Dar măcar câteva zile… până-mi găsesc ceva chirie? încerc să spun, cu glasul stins.

— Nu știu ce să zic, mamă… poate la Nicoleta? răspunde Vlad, evitându-mi privirea.

Nicoleta e mezina. Mereu a fost cea mai apropiată de mine. O sun cu mâinile tremurânde. Răspunde după câteva secunde:

— Mamă… nu pot nici eu. Soțul meu nu vrea. Zice că ne-am obișnuit singuri și… știi cum e.

Închid telefonul și simt că mă prăbușesc. Mă așez pe marginea patului din camera de oaspeți a Sorinei — camera în care stau doar câteva ore până vine soțul ei acasă și trebuie să plec. Mă uit la mâinile mele crăpate de muncă și mă întreb: pentru cine am făcut toate astea?

Când am plecat prima dată în Italia aveam 38 de ani. Copiii erau mici, mama mea era bolnavă. Nu aveam bani nici de pâine uneori. Îmi amintesc cum plângeam noaptea în patul străinilor, gândindu-mă la ei acasă. Îmi promiteam că o să vin repede înapoi, dar anii au trecut și mereu era nevoie de încă un ban pentru facturi, pentru hainele lor, pentru meditații.

— Mamă, tu ai ales să pleci! îmi spune Sorina într-o seară, când încerc să-i explic cât de greu mi-a fost.

— Am ales să plec ca să aveți voi ce mânca! îi răspund cu vocea ridicată pentru prima dată.

— Da, dar noi am crescut fără tine! N-ai fost aici când am avut nevoie!

Mă lovește ca un pumn în stomac. Poate că are dreptate. Poate că am greșit undeva. Dar ce altceva puteam face?

În zilele următoare încerc să găsesc o chirie ieftină. Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și mâncare. Merg din poartă-n poartă prin satul copilăriei mele — oamenii mă privesc cu milă sau cu suspiciune.

— A venit Maria din Italia! Ce bine i-a mers! zic vecinii pe la colțuri.

Dacă ar ști ei cât am plâns nopțile acolo… cât m-am rugat să-mi văd copiii măcar de Crăciun! Dar mereu aveau altceva de făcut: examene, tabere, concedii cu prietenii lor.

Într-o zi mă întâlnesc cu doamna Viorica, vecina din copilărie:

— Vai, Maria dragă… ai muncit atâta pentru copii și uite cum te răsplătesc! Nu vrei să stai la mine până-ți găsești ceva?

O îmbrățișez și plâng pe umărul ei ca un copil mic. Stau la ea câteva săptămâni și încerc să-mi găsesc un rost. Copiii mă sună rar — doar când au nevoie de acte sau vreun sfat despre reparații prin casele lor.

Într-o zi primesc un telefon de la Nicoleta:

— Mamă… poți să-mi trimiți niște bani? Avem ratele mari luna asta…

Râd amar:

— Nicoleta, nu mai am bani. Tot ce-am avut v-am dat vouă.

Se lasă liniștea la capătul firului.

Merg uneori prin oraș și văd mame cu copii mici de mână. Mă gândesc dacă aș fi făcut altfel — dacă aș fi stat acasă cu ei, chiar dacă trăiam greu. Poate atunci m-ar fi iubit mai mult? Poate ar fi avut nevoie de mine acum?

Sunt zile în care mă simt inutilă. O umbră prin casele pe care le-am cumpărat cu sudoarea mea — case în care nu sunt binevenită. Seara mă rog pentru sănătatea lor și pentru liniștea mea.

Uneori mă întreb: oare sacrificiul meu a meritat? Oare copiii mei vor înțelege vreodată cât i-am iubit? Sau sunt doar o povară acum?

Dacă ați fi în locul meu… ce ați face? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?