Falimentul care ne-a destrămat familia

— Nu mai avem bani, Vlad! Ai auzit? Nu mai avem!
Vocea Irinei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam cu capul în mâini, încercând să găsesc o soluție. Fusesem mereu omul care găsea ieșirea, dar acum mă simțeam ca un copil pierdut într-o pădure întunecată.
— O să găsesc eu o cale, am șoptit, dar nici eu nu mai credeam în propriile cuvinte.

Totul a început cu un contract pierdut. Firma mea de construcții, moștenită de la tata, era pe marginea prăpastiei. Datoriile se adunau, băncile sunau zilnic, iar muncitorii mă priveau cu ochi goi, așteptând salariile. Irina nu știa tot adevărul. Îi ascunsesem cât de rău stăteam, sperând că voi rezolva totul înainte să afle. Dar minciunile au început să se adune ca norii înaintea furtunii.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, Irina m-a prins cu facturile în mână. A izbucnit:
— De ce nu mi-ai spus nimic? Suntem o familie! Cum poți să crezi că nu vreau să știu?
Am încercat să mă apăr:
— Am vrut doar să te protejez… Să nu te îngrijorezi.
— Să mă protejezi? Sau să te protejezi pe tine?

A doua zi am primit o scrisoare de la bancă: executare silită. Am simțit că mi se taie picioarele. Am ieșit în curte și am privit casa pe care o construisem cu mâinile mele. Copiii se jucau pe leagănul vechi, iar Irina îi privea de la fereastră. Tot ce aveam era pe cale să dispară.

În noaptea aceea, disperat, am luat o decizie nebunească: să simulez falimentul firmei. Aveam un prieten avocat, Radu, care mi-a spus:
— Vlad, e riscant. Dacă te prind, pierzi totul. Dar dacă nu faci nimic, oricum pierzi.
Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă. Am mințit autoritățile, banca, familia. Am ascuns bani într-un cont pe numele surorii mele, Cristina. Am vândut utilaje pe sub mână. Totul pentru a salva casa și copiii.

La început a părut că funcționează. Banca a renunțat la executare, am reușit să plătesc câteva datorii urgente. Irina a început să zâmbească din nou. Dar minciuna mă rodea pe dinăuntru. Nu mai dormeam nopțile. Mă trezeam transpirat, visând că poliția bate la ușă.

Apoi au apărut suspiciunile. Irina a găsit extrasele de cont ale Cristinei.
— Ce e asta? De ce ai transferat bani acolo?
Am încercat să inventez ceva:
— E pentru o investiție…
Dar ochii ei m-au străpuns:
— Vlad, nu mă minți! Ce ai făcut?

În seara aceea am recunoscut totul. Am plâns ca un copil în fața ei.
— Am vrut doar să vă salvez… N-am știut altfel…
Irina s-a ridicat încet și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Ușa s-a trântit încet în urma ei.

Zilele următoare au fost un coșmar. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu:
— Tati, de ce e mami supărată?
Nu știam ce să le răspund.

Irina nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Într-o seară am găsit-o plângând în baie.
— M-ai trădat, Vlad… Nu banii contează cel mai mult. Încrederea… Cum mai pot eu să cred în tine?

Am încercat să repar lucrurile: am mers la terapie de cuplu, am vorbit cu preotul satului, am încercat să-i explic cât de disperat am fost. Dar fiecare cuvânt părea să adâncească rana.

Radu a fost chemat la audieri pentru tranzacțiile dubioase. Cristina era speriată că va pierde tot ce are din cauza mea.
Mama m-a sunat într-o zi:
— Vlad, tata tău ar fi fost rușinat dacă ar fi știut ce ai făcut…
M-am simțit mai mic decât oricând.

Într-o dimineață ploioasă, Irina mi-a spus:
— Nu pot să mai trăiesc așa. Am nevoie de timp… Voi merge cu copiii la mama mea pentru o vreme.
Am privit cum își făcea bagajele și mi-am dat seama că tot ce încercasem să salvez se destramă sub ochii mei.

Au trecut luni până când Irina s-a întors acasă. Între timp am recunoscut totul la autorități și am început procedura legală de insolvență reală. Am pierdut firma și o parte din casă, dar am câștigat ceva mai important: sinceritatea față de mine însumi.

Irina încă nu are încredere deplină în mine. Copiii încă întreabă de ce nu mai avem leagănul vechi sau mașina roșie cu care mergeam la mare. Dar încercăm să reconstruim pas cu pas.

Uneori mă întreb: dacă aș fi spus adevărul de la început, oare am fi trecut împreună peste toate? Sau minciuna e uneori singura cale atunci când disperarea te orbește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?