Vocea unei mame: Între dorința de a proteja și neputința de a schimba destinul fiicei mele

— Mara, nu mai plânge, te rog… O să se trezească iar copilul, am șoptit încercând să-mi ascund tremurul vocii. Dar Mara, cu ochii umflați și obrajii roșii de la atâtea lacrimi, nici nu m-a privit. Stătea pe marginea patului, cu fetița în brațe, legănând-o mecanic, ca și cum ar fi fost singura ancoră care o mai ținea pe linia de plutire.

— Mamă, nu mai pot… Nu mai pot! De ce nu m-ai oprit? De ce nu mi-ai spus mai clar că nu trebuie să mă mărit cu Radu? Că nu trebuie să fac un copil la douăzeci de ani?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că i-am spus. Că am încercat. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Mi-am amintit de discuțiile noastre din urmă cu un an, când Mara venea acasă cu ochii strălucind, povestindu-mi despre Radu, băiatul acela din cartierul vecin, cu ochii verzi și zâmbetul larg. Cum îi spuneam mereu:

— Mara, nu te grăbi. Ai timp pentru toate. Bucură-te de tinerețe, termină facultatea…

Dar Mara râdea și mă lua peste picior:

— Mamă, tu ai fost la fel ca mine! Și tu te-ai măritat tânără!

Avea dreptate. Și eu am făcut aceleași greșeli. Dar lumea era altfel atunci. Parcă totul era mai simplu, mai clar. Acum… Acum totul e o ceață groasă prin care abia reușesc să văd drumul.

— Nu te-am forțat niciodată să faci nimic, Mara. Ți-am spus mereu că e alegerea ta.

— Da, dar ai fi putut să fii mai fermă! Să mă oprești! Să țipi la mine! Să mă tragi de mână!

Am simțit cum mă cuprinde furia. De ce totul cade pe umerii mei? De ce trebuie să port vina pentru alegerile ei? Dar apoi am văzut cât de mică și fragilă părea fiica mea în lumina slabă a veiozei și mi-a trecut orice urmă de supărare.

— Mara, dragostea nu se impune cu forța. Nici viața nu se trăiește după reguli stricte. Ai ales tu, ai iubit tu… Eu doar am încercat să te ghidez.

A izbucnit din nou în plâns.

— Radu nu mă mai ajută deloc! Vine târziu acasă, e mereu obosit sau nervos. Zice că e greu la muncă, dar nici nu se uită la copil! Eu stau toată ziua singură cu Maria și simt că mă sufoc!

Mi-am mușcat buza. Îmi venea să-l sun pe Radu chiar atunci și să-i spun câteva vorbe grele. Dar știam că nu ar ajuta la nimic. Știam că Mara trebuie să-și găsească singură puterea.

— Vrei să stau eu cu Maria câteva ore? Să ieși puțin la aer?

— Nu… Nu vreau să te implic mai mult decât trebuie. E copilul meu, trebuie să mă descurc singură…

Asta era problema. Mara voia să fie adult, dar încă era copil în multe privințe. Și eu eram prinsă între dorința de a o proteja și nevoia de a o lăsa să cadă ca să învețe să se ridice.

Mi-am amintit de propria mea mamă. Cum îmi spunea mereu:

— Emilia, viața nu te așteaptă. Dacă vrei ceva, ia-l acum!

Și eu am luat totul prea devreme: iubirea, căsătoria, maternitatea. Am crezut că pot duce orice pe umeri. Dar am plâns nopți întregi când soțul meu venea beat acasă sau când nu aveam bani nici pentru pâine.

Acum istoria se repeta cu Mara.

A doua zi dimineață, Radu a venit acasă pe la șase. Am auzit ușa trântindu-se și pașii lui greoi pe hol.

— Ce faci aici? a întrebat el iritat când m-a văzut în bucătărie.

— Am venit să stau cu Mara și Maria. E obosită.

A oftat și s-a trântit pe scaun.

— Toate femeile sunt obosite după ce nasc. Ce mare lucru?

M-am abținut cu greu să nu-i răspund urât.

— Radu, ai și tu un copil acum. Trebuie să ajuți.

A dat din mână a lehamite și a ieșit din bucătărie fără alt cuvânt.

Mara s-a trezit după câteva ore și a venit la mine cu ochii roșii.

— Mamă… cred că vreau să divorțez.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Ești sigură?

— Nu mai pot trăi așa! Prefer să fiu singură decât nefericită!

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

Au urmat luni grele: avocați, certuri, vizite la psiholog pentru Mara și Maria. Radu a dispărut din peisaj aproape complet. Eu am încercat să fiu stâlpul lor, dar uneori simțeam că mă prăbușesc sub greutatea responsabilității.

Vecinele șușoteau pe la colțuri:

— Uite-o pe Mara lui Emilia! A ajuns mamă singură la douăzeci și unu de ani!

Mara mergea cu capul sus pe stradă, dar acasă se prăbușea în brațele mele.

— Mamă, dacă n-aș avea-o pe Maria… cred că aș fi cedat de mult!

O țineam strâns și îi șopteam:

— Ești puternică! O să trecem peste asta împreună!

Dar noaptea, când rămâneam singură în patul meu rece, mă întrebam dacă nu cumva am greșit lăsând-o să-și trăiască viața după capul ei. Dacă ar fi trebuit să fiu mai dură, mai autoritară… Sau poate tocmai libertatea i-a dat puterea să reziste acum?

Astăzi, după aproape doi ani de la divorțul Marei, lucrurile s-au mai liniștit. Maria merge la grădiniță, Mara lucrează part-time la o librărie și începe să zâmbească din nou. Dar rana rămâne acolo — o rană între generații, între dorința de a proteja și nevoia de a lăsa copilul să-și facă propriile greșeli.

Mă uit la ele și mă întreb: oare cât de mult ar trebui o mamă să intervină în viața copilului ei? Unde e limita între iubire și control? Poate cineva răspunde?