Între două focuri: Soția mea mă împinge la limită, iar soacra e singura mea salvare

— Vlad, iar ai uitat să duci gunoiul! Nu pot să cred că trebuie să-ți spun în fiecare zi același lucru!
Vocea Irinei răsună ca un ecou ascuțit în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde aburii cafelei se amestecă cu tensiunea din aer. Mă uit la ea, cu ochii obosiți după o noapte albă la birou, și simt cum fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în piept.
— Irina, am avut o zi grea… Poate duci tu gunoiul azi?
— Nu e treaba mea! Eu fac destule aici!
Mă simt ca un copil certat pe nedrept. Îmi vine să ies pe ușă și să nu mă mai întorc. Dar nu pot. Avem doi copii mici, o ipotecă pe apartament și o istorie împreună care nu poate fi aruncată la gunoi la fel de ușor ca sacul acela blestemat.

În ultimele luni, Irina s-a schimbat. Nu mai e fata veselă și caldă pe care am cunoscut-o la facultate. Acum e mereu nervoasă, nemulțumită, gata să explodeze din orice. Orice încercare de apropiere se transformă într-o ceartă. Am ajuns să mă tem să deschid gura.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu ea.
— Irina, ce se întâmplă cu noi? De ce suntem mereu așa?
Ea a oftat adânc și a dat ochii peste cap.
— Poate dacă ai face și tu ceva prin casă, n-aș fi atât de obosită și nervoasă!
— Dar muncesc toată ziua… Nu vezi că nu mai am energie?
— Și eu muncesc! Și tot eu gătesc, spăl, fac teme cu copiii…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva problema sunt eu. Dacă nu cumva am devenit invizibil în propria mea casă.

A doua zi, când am ajuns acasă, am găsit-o pe soacra mea, doamna Mariana, în bucătărie. Făcea sarmale cu copiii și râdea cu poftă. Când m-a văzut, mi-a zâmbit cald.
— Vlad, vino să guști! Sarmale ca la mine la țară!
Am zâmbit forțat și m-am așezat la masă. După ce copiii au fugit la joacă, Mariana s-a uitat atent la mine.
— Ce-i cu tine, băiete? Pari stors ca o lămâie.
Am oftat și i-am spus totul. Despre certuri, despre cât de greu îmi este să comunic cu Irina, despre sentimentul că nu mai contez.
Ea a ascultat fără să mă întrerupă. La final, mi-a pus mâna pe umăr.
— Vlad, știu că Irina e greu de suportat uneori. Dar crede-mă, nu e ușor nici pentru ea. S-a schimbat mult de când a murit tatăl ei… Poate n-ai observat, dar poartă multă durere în suflet.
Am rămas mut. Nu mă gândisem niciodată că suferința ei ar putea veni din altă parte decât din relația noastră.

În zilele următoare, Mariana a început să vină mai des pe la noi. Ajuta prin casă, gătea, stătea cu copiii. Încet-încet, atmosfera s-a mai destins. Într-o seară, când Irina era la duș, Mariana mi-a șoptit:
— Încearcă să-i arăți că o iubești fără să-i ceri nimic în schimb. Uneori femeile au nevoie doar să știe că sunt văzute.
Am încercat. Am lăsat un bilețel pe frigider: „Te iubesc”. Am cumpărat flori fără motiv. Am dus gunoiul fără să mi se spună. Dar totul părea în zadar. Irina era tot rece.

Într-o duminică dimineață, când copiii se jucau în sufragerie iar eu pregăteam cafeaua, Irina a intrat val-vârtej în bucătărie.
— De ce i-ai spus mamei mele despre problemele noastre? Nu aveai dreptul!
M-am blocat.
— Am avut nevoie să vorbesc cu cineva… Nu mai pot singur!
— Ești slab! Un bărbat adevărat nu-și spală rufele în public!
A izbucnit în plâns și a fugit în dormitor.

M-am prăbușit pe scaun. M-am simțit mic și neputincios. Mariana a venit lângă mine și m-a strâns în brațe ca pe un copil.
— Vlad, uneori trebuie să treci prin furtună ca să vezi soarele din nou. Nu renunța la ea.

Au trecut săptămâni de tăcere apăsătoare. Fiecare zi era o luptă surdă: priviri reci, vorbe tăioase, gesturi mecanice. M-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să plec. Să-mi iau copiii și să fug departe de tot ce doare.

Într-o seară târzie, când toți dormeau, Mariana mi-a adus o cană de ceai și s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Vlad, știi ce cred eu? Când doi oameni ajung aici, trebuie să-și amintească de ce s-au ales unul pe altul la început. Poate ar trebui să-i spui Irinei povestea voastră de dragoste… S-o retrăiți împreună.

A doua zi am invitat-o pe Irina la o plimbare prin parc. Am mers tăcuți printre copaci goi de toamnă. La un moment dat m-am oprit și i-am spus:
— Ții minte când ne-am cunoscut? Cum râdeai la glumele mele proaste? Cum dansam pe ploaie în fața blocului?
Ea a zâmbit trist.
— Era altceva atunci…
— Putem încerca să fim din nou noi?
A lăcrimat și m-a luat de mână pentru prima dată după mult timp.

Nu știu dacă vom reuși să reparăm totul. Dar știu că fără Mariana n-aș fi avut curajul să lupt pentru familia mea.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor atunci când totul pare pierdut? Și câți avem norocul să găsim sprijin acolo unde ne așteptăm cel mai puțin?