Între două uși: Povestea unei prietenii neînțelese

— Iar ai primit flori? Irina, nu vezi că omul ăsta nu se oprește?
Vocea lui Radu răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, unde aburii cafelei se amestecă cu mirosul proaspăt al trandafirilor roșii. Mă uit la buchetul de pe masă, încercând să găsesc un răspuns care să nu-l rănească, dar și să nu mă mint pe mine însămi.

— Radu, nu am făcut nimic. Pur și simplu le-am găsit la ușă. Poate e doar un gest frumos, nimic mai mult.

El își trece mâna prin păr, nervos. — Nu există „doar un gest frumos” între un bărbat și o femeie măritată! Nu vezi că te urmărește? Că vrea ceva de la tine?

Mă simt prinsă la mijloc, ca o frunză în bătaia vântului. Nu pot să-i spun că nu m-am simțit măgulită când am găsit prima dată ciocolata aceea fină, cu un bilețel pe care scria simplu: „O zi frumoasă, Irina!” Dar nici nu pot să neg că, de atunci, fiecare pas pe scară mi se pare suspect, fiecare privire a vecinului — Lucian — e prea lungă, prea insistentă.

Totul a început într-o joi ploioasă, când liftul s-a blocat între etaje. Am rămas captivă cu Lucian, vecinul de la trei, un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu ochi blânzi și o voce caldă. Am vorbit despre orice: despre vreme, despre cât de greu e să găsești un instalator bun în București, despre copilăria lui la țară. Când liftul s-a pus în mișcare după aproape o oră, am simțit că am câștigat un prieten. Sau cel puțin așa am crezut.

A doua zi am găsit prima floare la ușă. O garoafă albă, simplă. Am zâmbit și am pus-o într-un pahar cu apă. Nu i-am spus nimic lui Radu. Apoi au urmat ciocolata, trandafirii, o carte veche de poezii de Nichita Stănescu. Fiecare cadou era însoțit de un bilețel scurt: „Pentru zâmbetul tău”, „Să-ți fie ziua mai dulce”, „Sper să-ți placă poezia”.

La început, am crezut că exagerez dacă îi spun lui Radu. Dar într-o seară, când a venit acasă mai devreme și a văzut cutia de bomboane pe masă, a început totul.

— Cine ți-a dat astea?

— Un coleg de la birou… am mințit eu, fără să mă gândesc prea mult.

— Să nu le mai primești! — a tunat el.

De atunci, fiecare cadou găsit la ușă era ca o bombă cu ceas. Le ascundeam prin dulapuri sau le aruncam la gunoi înainte să le vadă Radu. Dar Lucian nu s-a oprit. Într-o zi m-a așteptat pe scară.

— Irina, sper că nu te deranjează micile mele atenții. Mi se pare că meriți să fii apreciată.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc.

— Lucian, îți mulțumesc… dar nu cred că e potrivit. Sunt măritată.

A zâmbit trist.

— Știu. Dar uneori oamenii au nevoie să știe că sunt văzuți.

Am coborât scările cu inima strânsă. Oare chiar eram atât de invizibilă pentru Radu? În ultimii ani, viața noastră se transformase într-o rutină: serviciu-casă-facturi-cumpărături. Rareori îmi spunea ceva frumos sau îmi aducea flori. Poate că Lucian doar umplea un gol pe care nici nu știam că-l am.

În seara aceea, Radu a găsit din nou un buchet la ușă. A izbucnit:

— De ce nu-i spui să înceteze? Sau îți place atenția lui?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Nu vreau nimic de la el! Dar nici nu pot controla ce face altcineva!

— Atunci o să vorbesc eu cu el!

A doua zi dimineață l-am văzut pe Radu ieșind val-vârtej din bloc. L-a căutat pe Lucian și i-a spus să înceteze cu „prostioarele”. Când m-am întâlnit cu Lucian pe scară mai târziu, m-a privit cu o tristețe adâncă.

— Îmi pare rău dacă ți-am creat probleme. Nu asta am vrut…

Am dat din cap și am trecut mai departe. Dar liniștea nu s-a întors în casa noastră. Radu era tot mai tăcut și mai rece. Eu mă simțeam vinovată pentru ceva ce nu făcusem propriu-zis. Seara stăteam fiecare cu ochii în telefon sau la televizor, fără să ne mai atingem sau să ne spunem ceva cald.

Într-o duminică dimineață, mama m-a sunat:

— Ce faci, fata mea? Pari obosită la voce…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a oftat:

— Oamenii au nevoie să fie văzuți și iubiți. Dar trebuie să știi tu ce vrei cu adevărat: liniște sau adevăr? Poate că e timpul să vorbiți deschis…

În acea seară l-am privit pe Radu cum doarme și m-am întrebat: când am devenit doi străini? De ce e atât de greu să vorbim despre ce ne doare?

A doua zi i-am spus totul: despre lift, despre cadouri, despre cum m-am simțit văzută pentru prima dată după mult timp.

Radu a tăcut mult timp apoi mi-a spus:

— Poate că am uitat să te văd și eu…

Nu știu dacă povestea noastră va merge mai departe sau dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu că uneori un gest mic poate schimba totul — în bine sau în rău.

Mă întreb: câte femei trăiesc cu sentimentul că sunt invizibile în propria lor casă? Și câți bărbați ar avea curajul să-și privească soțiile cu adevărat?