Fratele meu nu-mi mai vorbește de când părinții mi-au cumpărat o mașină

— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Rareș răsună ca un trăsnet în sufrageria noastră mică din Bacău. Stătea în picioare, cu pumnii strânși, privindu-mă ca pe un dușman. Eu, cu cheia nou-nouță a Daciei Sandero în mână, nu știam dacă să mă bucur sau să mă simt vinovat.

— Rareș, nu e cazul să faci o scenă, încercă mama să-l liniștească. E doar o mașină, și tu ai spus că nu ai nevoie acum…

— Nu am nevoie? Să fim serioși! De ce nu mi-ați cumpărat mie când am luat BAC-ul? De ce mereu ea? De ce mereu Irina?

M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip furia amestecată cu tristețe. Rareș fusese mereu fratele meu mai mare, protectorul meu. Îmi lega șireturile când eram mică, mă apăra de copiii răutăcioși din cartier și mă ajuta la teme. Dar acum, între noi se ridicase un zid pe care nu știam cum să-l dărâm.

În zilele care au urmat, Rareș a început să mă ignore complet. Nu-mi răspundea la salut, nu venea la masă când eram eu acolo și nici nu mai intra în camera mea să povestim despre filme sau muzică. Tata încerca să facă glume ca să destindă atmosfera, dar totul era forțat. Mama plângea pe ascuns, crezând că nu o aud.

Am încercat să vorbesc cu el într-o seară, când l-am găsit în garaj, meșterind la bicicleta lui veche.

— Rareș, te rog… hai să vorbim. Nu vreau să fie așa între noi.

— Lasă-mă în pace, Irina. Bucură-te de mașina ta nouă! Ai tot ce-ți trebuie.

— Nu e adevărat! Nu am nimic dacă tu nu-mi vorbești…

A ridicat privirea spre mine și pentru o clipă am văzut lacrimi în ochii lui. Dar s-a întors brusc și a început să strângă sculele.

— Nu înțelegi nimic. Nici tu, nici ei.

Am ieșit din garaj cu inima grea. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele noastre împreună: cum mergeam cu bicicleta pe dig, cum ne certam pe telecomandă sau cum râdeam până ne durea burta la glumele proaste ale tatei. Cum ajunseserăm aici?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama în bucătărie, cu ochii roșii de plâns.

— Irina, nu știu ce să mai facem. Parcă nu mai suntem o familie…

— Poate ar trebui să-i dați lui Rareș mașina… sau s-o vindem.

Mama a dat din cap tristă:

— Nu e despre mașină. E despre cum simte el că nu e apreciat. Poate am greșit…

În acea după-amiază, tata a venit acasă cu o veste: „Rareș vrea să plece la București, la un prieten. Să stea o vreme.”

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls o parte din suflet. Am fugit în camera mea și am plâns până m-au durut ochii. Nu voiam să-l pierd pe Rareș. Am decis că trebuie să fac ceva.

Seara l-am așteptat pe hol, cu cheia mașinii în mână.

— Rareș, te rog… ia tu mașina. Eu nu vreau nimic dacă asta ne desparte.

S-a uitat la mine lung, apoi a izbucnit:

— Nu e vorba de mașină! E vorba că mereu ai fost preferata lor! Eu am muncit, am luat note bune, am ajutat prin casă… dar tot tu primești totul! Și niciodată nu spuneți „mulțumesc”.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile.

— Îmi pare rău… N-am știut că te simți așa. Poate ar trebui să vorbim cu toții despre asta.

A dat din cap și a plecat în cameră fără să spună nimic.

În zilele următoare, casa noastră a fost mai tăcută ca niciodată. Mama încerca să gătească felurile lui preferate, tata îi propunea să meargă împreună la pescuit, dar Rareș refuza totul. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva:

— Da, vin la tine câteva zile… aici nu mai pot sta.

A doua zi dimineață a plecat fără să-și ia rămas bun. Am rămas toți trei privind ușa închisă și simțind că familia noastră s-a rupt într-un loc care nu se va vindeca ușor.

Au trecut două luni până când Rareș ne-a sunat. Era rece și distant. Ne-a spus că e bine și că are nevoie de timp. Mama plângea aproape zilnic, tata se închidea în birou ore întregi, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot ce se întâmplase.

Într-o zi am primit un mesaj de la el: „Poate într-o zi o să înțelegeți.”

Am realizat atunci cât de ușor putem răni pe cineva drag fără să ne dăm seama și cât de greu e să repari ceea ce ai stricat fără voie. Am început să scriu scrisori pentru Rareș — unele le-am trimis, altele le-am păstrat pentru mine — în care îi povesteam despre viața de acasă, despre cât de mult îmi lipsește și cât de mult îl iubesc.

După aproape jumătate de an, Rareș s-a întors acasă pentru câteva zile. Era schimbat — mai matur, mai tăcut. Am stat împreună la masă pentru prima dată după mult timp. Nimeni n-a pomenit nimic despre mașină sau despre plecarea lui. Dar când am rămas singuri în bucătărie, mi-a spus încet:

— Poate într-o zi o să putem vorbi despre tot…

Am dat din cap și i-am zâmbit printre lacrimi.

Acum încă încercăm să reconstruim ceea ce s-a pierdut atunci. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet, dar speranța mea e că dragostea dintre frați poate trece peste orice.

Mă întreb adesea: oare câte familii se destramă din cauza unor lucruri materiale? Oare cât de greu e să spui „îmi pare rău” înainte ca totul să fie prea târziu?