Tatăl meu a apărut cu valiza la ușă: Povestea unei trădări tăcute

— Ce cauți aici, tata? am întrebat, cu mâna pe clanță, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Ploua torențial afară, iar el stătea în pragul apartamentului meu din Drumul Taberei, cu două valize vechi și o umbrelă ruptă. Avea ochii roșii, dar nu știam dacă de la ploaie sau de la lacrimi.

— Am venit… să stau la tine o vreme, a spus el încet, evitându-mi privirea. M-am uitat la el ca la un străin. Nu vorbisem serios de ani de zile. Ultima dată când ne-am văzut, la înmormântarea mamei, abia dacă am schimbat două vorbe. De atunci, doar mesaje scurte de sărbători și atât.

— Ce s-a întâmplat cu casa? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.

A ezitat o clipă, apoi a oftat adânc:

— Am vândut-o.

— Cum adică ai vândut-o? Fără să ne spui nimic? Fără să mă întrebi?

A ridicat din umeri, ca și cum nu era mare lucru. Dar pentru mine era totul. Casa copilăriei mele, locul unde am crescut, unde încă mai simțeam mirosul de cozonac al mamei… dispăruse. Și tata era aici, cu valizele lui, ca un refugiat în propria familie.

L-am lăsat să intre. S-a așezat pe canapea și a început să-și șteargă ochelarii aburiți. Eu am rămas în picioare, cu mâinile încrucișate.

— De ce ai făcut asta? am întrebat printre dinți.

— Nu mai puteam sta acolo singur. Prea multe amintiri… Și oricum, nu mai aveam bani. Pensia nu-mi ajungea nici pentru medicamente.

M-am simțit vinovată pentru o clipă. Poate că ar fi trebuit să-l vizitez mai des, să-l ajut mai mult. Dar apoi mi-am amintit toate certurile noastre din trecut: cum m-a dat afară din casă când am vrut să fac facultatea la București, cum nu a venit la nunta mea cu Vlad pentru că „nu-i place ginerele”.

Vlad a intrat în sufragerie și s-a oprit brusc când l-a văzut pe tata.

— Bună seara… domnule Popescu, a spus ezitant.

Tata a dat din cap scurt.

— O să stau aici o vreme, dacă nu deranjez…

Vlad s-a uitat la mine întrebător. I-am făcut semn că vorbim mai târziu.

Seara aceea a fost un coșmar. Tata s-a închis în camera de oaspeți și nu a mai ieșit până dimineață. Eu și Vlad am stat în bucătărie, încercând să găsim o soluție.

— Nu putem să-l dăm afară, mi-a spus Vlad. E tatăl tău.

— Dar nici nu pot să trăiesc cu el sub același acoperiș! Nu după tot ce s-a întâmplat…

Am adormit târziu, cu inima grea. Dimineața, tata era deja treaz, își făcea cafeaua singur și citea ziarul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— O să caut o garsonieră de închiriat, a spus fără să mă privească. Nu vreau să vă incomodez prea mult.

Dar zilele au trecut și tata nu părea să se grăbească să plece. Își petrecea timpul uitându-se la televizor sau plimbându-se prin parc. Uneori îl auzeam vorbind singur în cameră. Într-o seară l-am surprins plângând în șoaptă, cu poza mamei în mână.

Am început să mă întreb dacă nu cumva l-am judecat prea aspru. Poate că singurătatea îl schimbase. Sau poate că niciodată nu fusese capabil să-și arate sentimentele altfel decât prin tăcere sau reproșuri.

Într-o duminică, sora mea mai mică, Ioana, a venit în vizită cu soțul ei și cei doi copii. Când a aflat că tata locuiește cu noi, a izbucnit:

— Cum ai putut să vinzi casa fără să ne spui nimic? Ai distrus tot ce aveam!

Tata s-a ridicat brusc de la masă:

— N-ați avut nevoie de mine cât am fost acolo! Acum ce vă pasă?

Ioana a început să plângă. Copiii s-au speriat și au fugit în camera lor. Vlad încerca să calmeze spiritele, dar era prea târziu. Toate resentimentele adunate ani de zile au ieșit la suprafață ca un vulcan.

După acea zi, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Tata se izola tot mai mult, iar eu mă simțeam prinsă între datoria de fiică și furia copilului rănit din mine.

Într-o noapte nu am mai rezistat și am intrat la el în cameră.

— De ce ai făcut asta? De ce nu ai avut încredere în noi?

Tata m-a privit lung:

— Pentru că mi-a fost rușine… Să vă cer ajutorul după tot ce v-am făcut. Am crezut că dacă vând casa și vin aici… poate găsim o cale să fim din nou familie.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mulți ani l-am îmbrățișat pe tata.

Nu știu dacă vreodată vom reuși să reparăm tot ce s-a rupt între noi. Dar știu că uneori tăcerea doare mai tare decât orice ceartă.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem să ne pierdem părinții înainte de a-i cunoaște cu adevărat? Și câte case trebuie vândute ca să ne dăm seama cât de fragil e tot ce avem?