„Tatăl meu m-a trădat și a lăsat totul fratelui meu”: Povestea unei moșteniri care a destrămat o familie

— Nu pot să cred, Vlad! Cum adică „casa e a mea”? — vocea fratelui meu, Radu, răsuna în bucătăria încă plină de mirosul colivei de la parastas. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se învârtea între actele notariale și chipul lui, atât de sigur pe el.

— Așa scrie aici, Vlad. Tata a lăsat totul pe numele meu. Și casa, și terenul, și apartamentul din oraș. — Radu își trecea degetele peste foile ștampilate, ca și cum ar fi mângâiat o comoară ascunsă.

Nu-mi venea să cred. Crescusem împreună, împărțisem aceeași cameră, aceleași jucării, aceleași certuri copilărești. După ce mama s-a stins, tata ne-a promis că va avea grijă de amândoi. Dar iată-mă acum, la 38 de ani, privind cum fratele meu mai mic primește totul, iar eu rămân cu amintirile și cu un gol imens în suflet.

Nu era vorba de bani sau de case. Era vorba de dreptate. De dragostea unui tată care, credeam eu, nu făcea diferențe. Dar se pare că m-am înșelat amarnic.

— Radu, nu e corect! Tata ți-a spus vreodată că vrea să-ți lase totul? — am întrebat cu voce joasă, încercând să nu izbucnesc în plâns.

— Nu știu ce să zic… Poate că a văzut că tu ai deja casa ta, ai serviciu bun la București… Eu am rămas aici cu el, l-am îngrijit când s-a îmbolnăvit. — Radu ridică din umeri, dar ochii îi străluceau de satisfacție.

Adevărul era că eu plecasem la oraș după facultate. Tata m-a susținut mereu să-mi urmez visurile. Radu a rămas acasă, a lucrat la primărie și a avut grijă de tata în ultimii ani. Dar oare asta îi dădea dreptul să primească totul?

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu mătușa Ileana, sora tatei. Poate ea știa ceva ce mie îmi scăpase.

— Vlad, dragul meu, tatăl tău era un om bun, dar… după ce ai plecat la București, s-a schimbat ceva între voi. Parcă nu mai știa cum să te abordeze. Se simțea singur aici cu Radu. — Mătușa oftează și îmi pune mâna pe umăr.

— Dar eu veneam acasă la fiecare Crăciun! Îl sunam des… — am protestat.

— Știu, dar uneori bătrânii văd lucrurile altfel. Poate s-a simțit părăsit… Poate a vrut să-l răsplătească pe Radu pentru că i-a fost aproape.

M-am întors acasă cu un gust amar. Am început să răscolesc prin cutiile cu poze vechi: eu și Radu la colindat, eu cu tata la pescuit pe Olt, mama râzând în bucătărie. Amintiri care acum păreau dintr-o altă viață.

Într-o seară, nu am mai rezistat și i-am scris lui Radu un mesaj lung:

„Radu, nu vreau să ne certăm pentru case sau bani. Dar simt că tata m-a trădat. Nu pot să accept că pentru el am contat atât de puțin. Tu chiar crezi că meritai totul?”

Mi-a răspuns sec: „Nu știu ce să zic, Vlad. Asta a fost decizia lui. Eu doar am făcut ce am putut.”

S-au scurs luni de zile în care nu ne-am mai vorbit deloc. Tata părea să fi reușit ceea ce niciun dușman nu ar fi putut: să ne despartă pentru totdeauna.

Prietenii mă întrebau dacă nu vreau să contest testamentul. Sincer? M-am gândit la asta. Dar apoi mi-am dat seama că nu vreau să-mi târăsc fratele prin tribunale. Ce rost avea? Oricât aș fi câștigat legal, sufletul meu tot gol ar fi rămas.

Am început să merg la psiholog. Să vorbesc despre furie, despre sentimentul de nedreptate care mă măcina zi și noapte. Am descoperit că nu eram singurul: mulți români ajung să se certe pe moșteniri, să-și urască frații sau surorile pentru niște case sau terenuri care oricum nu le aduc fericirea.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat de la Radu:

— Vlad… putem să ne vedem? Vreau să vorbim.

Ne-am întâlnit în fața casei părintești. Era toamnă târzie și frunzele foșneau sub pașii noștri.

— Știi… m-am gândit mult la ce mi-ai scris. Nu vreau să rămânem dușmani pentru niște ziduri goale. Dacă vrei, putem vinde casa și împărțim banii… Sau poți veni oricând aici, e și casa ta până la urmă.

L-am privit lung. Nu știam dacă vorbește din suflet sau doar vrea să scape de vinovăție. Dar am simțit pentru prima dată că poate există o cale spre împăcare.

— Nu știu dacă pot uita ce s-a întâmplat… dar poate putem încerca să fim din nou frați.

Am plecat spre București cu inima puțin mai ușoară. Moștenirea nu ne va aduce niciodată părinții înapoi. Dar poate ne poate învăța ceva despre iertare și despre cât de fragil e tot ce credeam sigur.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem familia pentru niște acte și niște ziduri? Merită oare? Sau ar trebui să învățăm să prețuim ceea ce contează cu adevărat?