Oaspetele nepoftit: Soacra care nu pleacă niciodată

— Nu ai făcut niciodată curat cum trebuie în bucătăria asta, Victoria! Ți-am spus de atâtea ori că buretele trebuie schimbat la două zile!

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Lidia stătea în prag, cu brațele încrucișate și privirea aceea rece, evaluatoare, care mă făcea să mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Era a treia oară săptămâna asta când intra peste noi fără să anunțe. De fiecare dată găsea ceva de criticat: ba perdelele nu erau destul de albe, ba Bogdan nu avea cămășile călcate, ba eu nu eram destul de atentă la „nevoile unui bărbat adevărat”.

— Lidia, te rog, am nevoie de puțin spațiu. E casa noastră…
— Casa fiului meu! a tăiat ea scurt. Și dacă nu-ți convine, poate ar trebui să te gândești de două ori înainte să ridici tonul la mine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Bogdan era la serviciu și știam că, dacă îi spuneam ceva, ar fi încercat să calmeze situația, dar mereu o făcea pe plac mamei lui. De câte ori încercam să-i explic cât de greu îmi este, îmi răspundea: „E mama, Victoria. Nu pot să-i interzic să vină la noi.”

Dar eu simțeam că nu mai pot. Când am cumpărat apartamentul din Militari, am crezut că în sfârșit vom avea un colț al nostru. Însă Lidia avea cheia de rezervă „pentru urgențe”, iar urgențele apăreau aproape zilnic: ba îi trebuia un ibric, ba voia să vadă dacă avem destule provizii, ba „trebuia” să verifice dacă nu cumva ținem gunoiul prea mult în casă.

Într-o seară, după ce Lidia a plecat trântind ușa și lăsând în urmă miros de parfum ieftin și reproșuri nerostite, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. Bogdan a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— O să-i spun să nu mai vină atât de des, a promis el. Dar știam că nu va face nimic. Întotdeauna găsea scuze pentru ea: „E singură de când a murit tata”, „Nu are pe nimeni altcineva”, „Așa sunt mamele românce”.

Într-o zi, am găsit-o cotrobăind prin dulapurile mele de haine.

— Ce faci? am întrebat șocată.
— Caut o bluză pe care ți-am adus-o anul trecut. Nu te-am văzut purtând-o niciodată. Poate nu-ți place ce-ți cumpăr?

Am simțit că explodez.

— Lidia, te rog să nu mai intri fără să anunți! E casa mea!
— Ești nerecunoscătoare! Dacă nu eram eu, Bogdan nici nu se uita la tine! Cine crezi că l-a convins să te ceară?

M-am dus la baie și am încuiat ușa. Am stat acolo minute bune, încercând să-mi controlez respirația. Mă uitam la mine în oglindă și nu mă mai recunoșteam: cearcăne adânci, ochi roșii, buze strânse de nervi.

Într-o sâmbătă dimineață, am găsit-o pe Lidia făcând ordine în dormitorul nostru.

— Nu poți dormi într-un pat nefăcut! a spus ea cu superioritate.

Atunci am cedat.

— Lidia, te rog frumos să pleci! Nu mai vreau să vii aici fără să anunți! Nu mai suport!

A început să țipe:

— Cum vorbești tu cu mine? Eu sunt mama lui Bogdan! Eu v-am crescut pe amândoi! Dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

Bogdan a intrat în cameră exact atunci. S-a uitat la mine, apoi la mama lui. A tăcut. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe balcon cu o cană de ceai rece și m-am întrebat dacă merită să lupt pentru liniștea mea sau dacă ar trebui să accept că așa e viața în România: soacrele au mereu ultimul cuvânt.

În zilele următoare am început să evit casa. Stăteam peste program la birou sau mă plimbam prin parc până târziu. Bogdan a observat și m-a întrebat ce se întâmplă.

— Nu mai pot trăi așa, i-am spus printre lacrimi. Ori eu, ori mama ta!

A fost pentru prima dată când l-am pus să aleagă. S-a uitat lung la mine și mi-a spus:

— Nu pot să aleg între voi două…

Atunci am știut că sunt singură în lupta asta.

Am început să caut chirie pe ascuns. Într-o zi mi-am făcut bagajele și am plecat la o prietenă. Bogdan m-a sunat disperat:

— Victoria, vino acasă! Putem găsi o soluție!

Dar eu eram prea obosită ca să mai cred în promisiuni.

Au trecut luni până când Bogdan a avut curajul să-i spună Lidiei că trebuie să respecte spațiul nostru. Dar răul era deja făcut. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna.

Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc același coșmar? Câte dintre noi ne pierdem liniștea și identitatea pentru că nimeni nu are curajul să traseze limite? Voi ce ați fi făcut în locul meu?