Tatăl care a plecat și s-a întors după 20 de ani: „Nu mă dai afară, nu-i așa?”

— Nu mă dai afară, nu-i așa? Ești băiat bun, Vlad, nu ca mine…

Vocea lui răgușită răsună în holul mic al apartamentului meu din Militari, printre cutiile cu hainele mele și mirosul de cafea arsă. Îl privesc pe bărbatul din fața mea — părul cărunt, ochii obosiți, hainele vechi — și nu recunosc nimic din tatăl pe care mi l-am imaginat când eram copil. De fapt, nu recunosc nimic. E un străin. Un străin care, după douăzeci de ani de absență, a bătut la ușa mea cu o sacoșă de plastic și o pretenție: să-l primesc înapoi în viața mea.

— Vlad, te rog… n-am unde să mă duc. Mama ta nu vrea să audă de mine, soră-ta e plecată în Italia… Tu ești singurul care poate să mă ajute.

Îmi simt maxilarul încleștat. Îmi amintesc perfect ultima dată când l-am văzut: aveam cinci ani și plângeam în pragul ușii, iar el pleca fără să se uite înapoi. Mama a spus mereu că „așa sunt bărbații”, dar eu am știut mereu că nu e adevărat. Un bărbat adevărat nu-și lasă copilul și nevasta pentru o altă femeie și o viață mai ușoară la Brașov.

— De ce ai venit acum? îl întreb, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Am greșit, Vlad. Știu că am greșit. Dar viața m-a pedepsit destul… Am pierdut tot. M-au dat afară de la serviciu, n-am bani nici de-un covrig. Am dormit două nopți în gară…

Îmi vine să râd amar. Să-i spun că eu am dormit nopți întregi cu capul sub pernă ca să nu-l aud pe bunicul urlând la mama că „a făcut un copil cu un nemernic”. Să-i spun că am muncit din liceu ca să pot plăti chiria când mama s-a îmbolnăvit și n-a mai putut lucra. Să-i spun că nu l-am iertat niciodată pentru rușinea pe care am simțit-o când colegii râdeau că „Vlad n-are tată”.

— Vlad, nu mă lăsa pe drumuri…

Mâinile îi tremură. Îmi dau seama că e bolnav sau poate doar bătrân înainte de vreme. Dar nu pot uita. Nu pot uita cum mama plângea noaptea pe ascuns, cum eu îi scriam scrisori pe care nu le trimiteam niciodată: „Tati, vino acasă!”

Telefonul sună brusc. E mama.

— Vlad, ai vorbit cu el? Ce vrea?

— Vrea să stea la mine…

— Nu-l primi! Nu merită! Ai uitat ce ne-a făcut?

— N-am uitat, mamă…

Închid ochii. Între două lumi: una a trecutului plin de răni și una a prezentului în care sunt adult, cu responsabilități și alegeri grele.

Tatăl meu oftează și se așază pe scaunul din bucătărie fără să ceară voie.

— Vlad… știu că n-am fost tată pentru tine. Dar dacă mă dai afară acum… chiar mă omori.

Îmi vine să urlu: „Dar tu ce-ai făcut cu mine?!”

În loc de asta, mă ridic și deschid geamul larg. Bucureștiul e gri și rece. Blocurile vechi par mai apăsătoare ca niciodată.

— Poți să stai aici două zile, îi spun sec. Atât.

— Mulțumesc, băiete…

Nu-mi place cum sună „băiete” din gura lui. Nu sunt băiatul lui. Sunt un om care a crescut fără el.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Îl aud cum tușește în camera de oaspeți, cum oftează și se foaiește pe canapea. Mă gândesc la toate momentele în care mi-ar fi trebuit un tată: la primul meu meci de fotbal, la balul de absolvire, când am avut nevoie de bani pentru facultate și mama s-a împrumutat la vecini.

Dimineața îl găsesc în bucătărie cu o cană de ceai în mână.

— Vlad… pot să te întreb ceva?

— Ce?

— Ai pe cineva? O fată?

Îl privesc neîncrezător.

— Nu cred că e treaba ta.

Se uită în jos, rușinat.

— Ai dreptate… Dar mi-ar plăcea să te cunosc mai bine. Să recuperez timpul pierdut.

Râd scurt.

— Timpul pierdut nu se recuperează cu două vorbe și o cană de ceai.

Se lasă liniștea între noi. Apoi începe să povestească despre viața lui: cum a pierdut tot la Brașov după ce femeia pentru care ne-a părăsit l-a lăsat și ea; cum s-a îmbolnăvit; cum nimeni nu-l mai vrea.

— Știi ce e cel mai greu? Să n-ai pe nimeni la bătrânețe…

Îl ascult fără să vreau. Într-un colț al sufletului meu simt milă, dar furia e mai puternică.

După două zile îl găsesc căutând prin sertarele mele.

— Ce faci acolo?

— Caut niște pastile… Am dureri mari de spate.

Îi dau pastilele și îi spun răspicat:

— E timpul să pleci. Ți-am spus două zile.

Se uită la mine cu ochii umezi:

— Vlad… Nu mă da afară ca pe un câine!

Îmi mușc buza până la sânge.

— Tu m-ai dat afară din viața ta acum 20 de ani! Eu am crescut fără tată! Acum vrei să fiu eu tatăl tău?

Se ridică încet și-și strânge sacoșa. În prag se oprește:

— Poate într-o zi o să mă ierți…

Închid ușa după el și rămân sprijinit cu fruntea de lemnul rece. Simt lacrimile curgând fără să le pot opri.

Seara primesc un mesaj de la mama: „Ai făcut bine.” Dar nu simt nicio ușurare. Doar un gol imens.

Mă întreb dacă am procedat corect sau dacă furia mea m-a făcut să fiu la fel ca el — incapabil să iert, incapabil să iubesc fără condiții. Oare chiar putem repara vreodată ceea ce s-a rupt între părinți și copii? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?