Între două lumi: Povestea unei nurori la răscruce

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna ca un ecou rece prin bucătăria mică, tapetată cu faianță veche. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Radu, soțul meu, era fixată în podea. Era o după-amiază de noiembrie, cu ploaie măruntă și frig pătrunzător, când am aflat adevărul care avea să-mi schimbe viața.

Totul a început cu o scrisoare găsită întâmplător în sertarul biroului socrului meu, domnul Mircea. Nu eram genul curios, dar căutam un act pentru Radu și am dat peste plicul acela galben, cu scrisul tremurat: „Pentru fiul meu”. Am simțit un nod în gât când am citit primele rânduri. Era o mărturisire: Radu nu era fiul biologic al domnului Mircea. Fusese adoptat la scurt timp după naștere, iar părinții lui nu îi spuseseră niciodată adevărul.

Am stat zile întregi cu povara asta pe suflet. Mă uitam la Radu cum își bea cafeaua dimineața, cum își suna mama să o întrebe dacă are nevoie de ceva de la piață, și mă întrebam dacă ar trebui să-i spun. Într-o seară, când liniștea casei devenise apăsătoare, am izbucnit:

— Radu, trebuie să-ți spun ceva important…

A urmat o noapte albă, plină de lacrimi și întrebări fără răspuns. Radu a vrut să se confrunte cu părinții lui imediat. A doua zi, ne-am dus la ei acasă. Doamna Lidia a încercat să nege la început, apoi a început să plângă. Domnul Mircea a tăcut mult timp, apoi a recunoscut totul. „Am vrut doar să-ți oferim o viață mai bună”, a spus el cu voce stinsă.

De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Radu s-a închis în el. Eu am devenit ținta frustrării soacrei mele: „Tu ai stricat totul! Dacă nu băgai nasul unde nu-ți fierbe oala, băiatul meu era fericit!”

M-am simțit vinovată și totodată trădată. Îmi doream să fiu acceptată în familia lor, dar mereu am simțit că sunt privită ca o străină. Acum eram dușmanul numărul unu. Sărbătorile au devenit un chin: invitații refuzate, vorbe aruncate pe la colțuri, priviri reci la mesele de familie.

Mama mea încerca să mă liniștească la telefon:
— Sorina, ai făcut ce trebuia. Nu poți trăi cu minciuni.

Dar oare chiar am făcut bine? Radu nu mai vorbea cu părinții lui decât strictul necesar. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: familia mea, caldă și deschisă, și familia lui, rece și plină de secrete.

Într-o zi, doamna Lidia m-a sunat:
— Sorina, vino până la noi. Trebuie să vorbim.

Am mers cu inima cât un purice. M-a întâmpinat în prag cu ochii roșii de plâns.
— Știi… poate că am greșit față de tine. Dar ai distrus tot ce am construit în atâția ani.

— Nu eu am distrus, ci minciuna… am răspuns eu tremurând.

A izbucnit într-un plâns isteric:
— Nu știi ce înseamnă să-ți fie frică să pierzi totul! Am făcut-o din dragoste!

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă m-am întrebat dacă mai are rost să încerc să repar ceva. Radu era tot mai absent. Relația noastră se răcea pe zi ce trece.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu despre viitorul nostru și despre cât de mult ne-au afectat toate astea, am izbucnit:
— Poate ar fi fost mai bine să nu aflu niciodată nimic! Poate că nu meritam nici eu să fiu parte din familia ta!

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Nici eu nu știu cine sunt acum…

Au trecut luni de zile. Am încercat să refacem legătura cu socrii mei, dar totul era forțat. La fiecare întâlnire plutea în aer sentimentul că suntem străini unii pentru ceilalți. M-am întrebat de nenumărate ori dacă are rost să mai păstrez legătura cu ei sau dacă ar trebui să mă retrag definitiv din viața lor.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că unele familii sunt menite să rămână despărțite de adevăruri prea grele pentru a fi duse împreună.

Mă uit la Radu și mă întreb: „Oare e mai bine să trăim cu adevărul sau cu iluzia fericirii? Să păstrăm legătura cu cei care ne-au rănit sau să ne construim propria familie pe ruinele trecutului?”

Voi ce ați face în locul meu?