Între dorința de libertate și dragostea de mamă: Povestea mea

— Raluca, nu ieși din casă cu bluza aia! Ți-am spus de o mie de ori că nu se cade!
Vocea mamei răsuna ca un tunet în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Titan. Mă uitam la reflexia mea în oglinda cu rama scorojită, încercând să-mi ascund ochii roșii. Aveam 19 ani și, cu toate astea, mă simțeam ca o fetiță prinsă cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Mamă, e doar o bluză. Toate colegele mele se îmbracă așa. Nu mai suntem în anii ’90!

— Nu mă interesează ce fac alții! Tu ești fata mea și cât stai sub acoperișul meu, faci cum spun eu!

Așa începea aproape fiecare zi. Mama era ca o umbră care mă urmărea peste tot: la liceu, la facultate, la întâlniri cu prietenii. Îmi verifica telefonul, îmi citea mesajele, mă suna de zeci de ori dacă întârziam cinci minute. Tata? El era mereu la muncă sau, când era acasă, prefera să nu se bage. „Lasă-le pe fete să se înțeleagă”, spunea el, trăgându-și șapca pe ochi.

Când am dat la facultate, visam să plec din București, să merg la Cluj sau Iași, să simt și eu cum e să fii liber. Dar mama a făcut o criză de nervi când i-am spus. A plâns trei zile, nu a mâncat nimic și m-a făcut să mă simt vinovată că vreau să o părăsesc.

— Dacă pleci, mor! Nu vezi că nu am pe nimeni? Tata tău nu mă bagă în seamă, tu ești tot ce am!

Așa că am rămas la București, la Universitate, făcând Litere, deși visam la Psihologie. Mama spunea că „nu e meserie serioasă” și că „o fată trebuie să fie profesoară sau medic”. Am cedat iar.

Prietenii mei râdeau uneori:

— Ralu, tu ai 19 ani sau 9? Când te muți și tu la cămin?

Nu știau cât mă doare. În fiecare seară, când mă puneam în pat, simțeam că mă sufoc. Îmi venea să țip, să fug, dar nu puteam. Îmi iubeam mama, dar simțeam că mă sufocă dragostea ei.

Într-o zi, am cunoscut-o pe Ioana la facultate. Era genul de fată care spunea ce gândește și nu-i păsa de nimeni. Mi-a devenit rapid cea mai bună prietenă.

— Raluca, trebuie să-ți trăiești viața! Mama ta nu va fi mereu acolo să te protejeze sau să te controleze. Trebuie să-i spui ce simți!

Am încercat. Într-o seară, după o ceartă banală despre ora la care trebuia să ajung acasă, am izbucnit:

— Mamă, nu mai pot! Mă controlezi prea mult! Nu sunt copil! Vreau să iau decizii singură!

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum poți să vorbești așa cu mine? Eu te-am crescut! Eu știu ce e mai bine pentru tine!

A început să plângă și m-am simțit iar vinovată. Tata a intrat în cameră și a oftat:

— Lăsați-vă una pe alta în pace…

Zilele au trecut și tensiunea dintre mine și mama a crescut. Nu mai vorbeam decât strictul necesar. Mâncam în tăcere, fiecare cu gândurile ei. Simțeam că pierd ceva important, dar nu puteam da înapoi.

Într-o seară, Ioana m-a invitat la ea acasă. Am stat până târziu vorbind despre visurile noastre, despre cum ar fi să plecăm într-o zi din țară.

— Raluca, dacă nu faci ceva acum, o să regreți toată viața. Mama ta trebuie să înțeleagă că ai nevoie de spațiu.

M-am întors acasă târziu. Mama stătea pe canapea cu ochii roșii.

— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon?

— Am fost la Ioana. Am nevoie de prieteni, mamă! Nu pot sta doar cu tine!

A început iar scandalul. De data asta am plecat în camera mea și am încuiat ușa. Am plâns până dimineața.

A doua zi am găsit-o pe mama în bucătărie făcând cafea. Avea ochii umflați.

— Raluca… Poate ai dreptate. Poate te-am sufocat prea mult. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu pățești ceva rău.

Am simțit pentru prima dată că vede și ea cât de greu ne este amândurora.

— Mamă… Și mie mi-e frică. Dar trebuie să învățăm să avem încredere una în alta.

Au trecut luni de atunci. Nu s-a schimbat totul peste noapte. Mama încă mă sună prea des, încă vrea să știe totul despre mine. Dar încet-încet am început să-mi impun limitele: ies cu prietenii fără să-i cer voie, iau decizii pentru mine. Uneori ne certăm, alteori râdem împreună ca înainte.

Știu că nu sunt singura care trece prin asta. În România, mulți părinți cred că știu ce e mai bine pentru copiii lor chiar și când aceștia devin adulți. Dar unde tragem linia între grijă și control? Cum găsim curajul să ne urmăm propriul drum fără să ne pierdem familia?

Poate că răspunsul e undeva la mijloc. Poate că trebuie să avem răbdare unii cu alții și să ne spunem adevărul chiar dacă doare.

Voi cum ați reușit să vă găsiți libertatea fără să vă răniți părinții? Credeți că există un moment potrivit pentru a spune „ajunge”?