O aniversare de 60 de ani și un adevăr care mi-a sfâșiat viața

— Nu pot să cred că ai uitat să aduci tortul, Justin! am strigat printre dinți, încercând să-mi ascund nervozitatea sub un zâmbet forțat. Era deja ora șapte seara, iar musafirii începuseră să sosească. Casa noastră din Ploiești era plină de râsete, clinchete de pahare și miros de sarmale aburinde. Îi vedeam pe toți: sora mea, Camelia, cu privirea ei critică, mama lui Justin, bătrână și mereu nemulțumită, prietenii vechi de la liceu, colegii lui de la serviciu. Dar eu eram singura care știa cât de greu fusese să organizez totul, să ascund oboseala și să-mi păstrez speranța că această aniversare va fi una specială.

Justin a intrat pe ușă cu brațele pline de pungi colorate. — Nu te supăra, Lidia, am avut o zi nebună la birou. Uite tortul! a spus el, încercând să mă sărute pe obraz. M-am ferit instinctiv. Poate pentru că în ultima vreme simțeam că între noi se așternuse o distanță pe care nu reușeam s-o explic.

Seara a continuat cu toasturi, glume și amintiri. La un moment dat, fiica noastră, Ana, a pus un colaj cu poze din tinerețea lui Justin. Toți râdeau când au văzut poza aceea veche cu Justin în pantaloni scurți și șapcă roșie la mare. Dar eu nu puteam să nu observ privirea lui fugară spre telefonul mobil, pe care îl verifica obsesiv.

După ce s-au stins luminile pentru tort și toată lumea a cântat „La mulți ani!”, am simțit că trebuie să ies puțin afară. Aveam nevoie de aer. În curte, am auzit voci venind dinspre garaj. Era Justin, vorbind la telefon:

— Nu pot acum, sunt cu familia… Da, știu că și voi sunteți familie… Te rog, nu mai insista… O să vin mâine dimineață.

M-am oprit ca lovită de trăsnet. „Și voi sunteți familie”? Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat înapoi în casă ca o fantomă. Nu mai auzeam nimic din ce se întâmpla în jurul meu.

Noaptea aceea a trecut ca prin vis. După ce toți au plecat și Ana s-a retras în camera ei, l-am confruntat pe Justin:

— Cu cine vorbeai în garaj?

S-a uitat la mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Lidia… nu e momentul…

— Ba e momentul! Cine e „familia” aia?

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă. Pentru prima dată în 28 de ani l-am văzut plângând ca un copil.

— Lidia… trebuie să-ți spun ceva. Am făcut o greșeală mare acum mulți ani. Am cunoscut pe cineva… pe Mirela… Avem un băiat împreună. Are 16 ani.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. M-am ridicat brusc:

— Deci toată viața noastră a fost o minciună? Toți acești ani?

— Nu! Nu a fost o minciună! Te-am iubit mereu… dar n-am avut curajul să-ți spun. Am încercat să țin totul separat…

Am izbucnit în plâns. Îmi venea să urlu, să sparg ceva, să fug cât mai departe. Dar nu puteam decât să stau acolo, cu fața în palme, simțind cum lumea mea se destramă.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ana a aflat și ea adevărul și a refuzat să-i vorbească tatălui ei. Mama lui Justin a venit la mine cu ochii roșii:

— Lidia, te rog să-l ierți… Știu că a greșit, dar e fiul meu…

— Și eu ce sunt? Un decor? O victimă colaterală? am răspuns eu printre lacrimi.

Camelia m-a sunat zilnic:

— Lidia, nu-l ierta! Bărbații ăștia cred că pot avea totul! Gândește-te la tine!

Dar eu nu puteam gândi limpede. Mă uitam la pozele noastre din vacanțe, la cadourile pe care mi le făcuse de Crăciun, la mesajele lui de dragoste din tinerețe. Cum putea același om să ducă două vieți? Cum putea să mă mintă atât de mult timp?

Într-o zi am primit un mesaj anonim: „Nu-l judeca prea aspru pe Justin. Și tu ai avut partea ta de vină.” Am rămas blocată. Cine putea fi? Mirela? Sau poate cineva din anturajul lor? Am început să mă îndoiesc de tot și de toate.

Într-un final, Justin a venit acasă cu băiatul lui. Un adolescent brunet, cu ochi verzi ca ai lui Justin. S-a uitat la mine timid:

— Bună ziua… Eu sunt Vlad.

Am simțit un val de furie și milă în același timp. Ce vină avea copilul? Dar cum puteam eu să accept această realitate?

Justin m-a rugat să-i dau o șansă lui Vlad să-și cunoască sora vitregă. Ana a refuzat categoric:

— Pentru mine nu există! Nici el, nici tata!

Casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie rece. Trec zile întregi fără să ne vorbim. Merg la serviciu ca un robot, evit privirile colegilor care sigur au aflat deja totul — într-un oraș mic zvonurile circulă repede.

Seara mă uit la pozele vechi și mă întreb dacă am fost vreodată fericită cu adevărat sau doar am trăit într-o iluzie frumos ambalată. Îmi vine să plec undeva unde nimeni nu mă cunoaște, dar Ana are nevoie de mine acum mai mult ca oricând.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată această trădare sau dacă familia noastră va mai fi vreodată întreagă. Dar știu sigur că nu mai pot trăi mințindu-mă singură.

Oare câte femei din România trec prin astfel de povești fără ca nimeni să le asculte durerea? Cât curaj îți trebuie ca să iei viața de la capăt după ce ai pierdut tot ce credeai că ai?