„Nu cred că știi să faci o mâncare ca lumea. Băiatul meu merită ce-i mai bun!”
— Nu cred că știi să faci o mâncare ca lumea. Băiatul meu merită ce-i mai bun!
Vocea doamnei Stancu a răsunat în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde aburii ciorbei de perișoare se ridicau timid din oală. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar Vlad, logodnicul meu, se uita neputincios la noi două.
— Mamă, te rog…
— Vlad, nu te băga! Dacă fata asta vrea să fie soția ta, trebuie să știe să țină o casă, nu doar să stea pe telefon și să comande pizza!
Mi-am mușcat buza de jos și am încercat să nu plâng. Nu era prima dată când mă simțeam mică în fața ei, dar azi era prima dată când încercam să gătesc pentru toată familia lui Vlad. Îmi doream atât de mult să-i demonstrez că pot, că merit să fiu parte din viața lor.
Totul a început cu două luni în urmă, când Vlad mi-a spus:
— Ana, mama e… complicată. Nu a acceptat niciodată vreo fată lângă mine. Dar cred că e timpul să te cunoască.
Am râs atunci, crezând că exagerează. Dar când am intrat pentru prima dată în apartamentul lor din cartierul Titan, am simțit privirea rece a doamnei Stancu ca un cuțit în spate.
— Cu ce te ocupi, Ana?
— Sunt profesoară de engleză la școala din cartier.
— Aha… Și cât câștigi?
M-am fâstâcit. Nu mă așteptam la întrebarea asta la prima întâlnire. Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar deja simțeam că nu mă vrea acolo.
Au urmat săptămâni de încercări: flori aduse la fiecare vizită, prăjituri făcute după rețeta bunicii mele, discuții despre vreme și politică. Nimic nu părea să o înduplece.
Într-o seară, după ce am plecat de la ei, Vlad m-a strâns în brațe pe banca din fața blocului:
— Nu știu ce să fac… Parcă nimic nu-i place la tine. Dar eu te iubesc, Ana. Nu vreau să renunțăm.
Am plâns atunci, cu capul pe umărul lui. Mă simțeam ca un copil certat pe nedrept.
Azi era ziua decisivă: urma să gătesc pentru toți. Am ales ciorbă de perișoare și sarmale — rețetele preferate ale lui Vlad. Am stat toată noaptea pe YouTube și am sunat-o pe mama de trei ori pentru sfaturi.
Când doamna Stancu a intrat în bucătărie și a văzut dezordinea, a oftat teatral:
— Așa arată o bucătărie după ce gătești? La mine era lună când terminam!
Am încercat să glumesc:
— Promit că fac curat după.
Dar ea nici nu m-a privit.
La masă, toți au tăcut. Vlad a zâmbit și a spus:
— E delicioasă ciorba!
Dar doamna Stancu a împins farfuria:
— E prea acră. Și perișoarele sunt tari.
Tatăl lui Vlad, domnul Stancu, a încercat să destindă atmosfera:
— Lasă, dragă, fiecare gătește cum știe. Important e că s-a străduit.
Dar ea nu s-a lăsat:
— Eu nu vreau ca fiul meu să mănânce prostii toată viața!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ieșit pe balcon și am început să plâng. Vlad m-a urmat:
— Ana, nu mai plânge… O să-i treacă.
— Nu cred că o să mă accepte vreodată…
În acea noapte am dormit prost. M-am gândit serios să renunț la tot. Dar dimineața m-am uitat la Vlad cum dormea liniștit și mi-am dat seama că nu pot fugi de dragul nostru.
A doua zi am sunat-o pe mama:
— Mamă, tu cum ai suportat-o pe bunica la început?
Ea a râs amar:
— Cu răbdare și cu inima deschisă. Și cu mult curaj.
Am decis să încerc altceva: sinceritatea.
La următoarea vizită am intrat direct în bucătărie unde doamna Stancu curăța cartofi.
— Doamnă Stancu… Vreau să vă spun ceva.
Ea s-a uitat mirată la mine.
— Știu că nu sunt perfectă și că poate nu gătesc ca dumneavoastră. Dar îl iubesc pe Vlad și vreau să fiu parte din familia voastră. Dacă mă puteți ajuta să învăț, vă rog… M-aș bucura mult.
A rămas tăcută câteva secunde care mi s-au părut o eternitate.
— Hm… Bine. Să vedem dacă poți curăța cartofii fără să-i arunci jumătate la gunoi!
A fost începutul unei relații dificile dar sincere. Am gătit împreună de zeci de ori după aceea — uneori ne certam pe rețete, alteori râdeam când ardeam ceva sau uitam sarea.
Au trecut luni până când într-o zi, la masa de duminică, doamna Stancu a spus:
— Ana face cea mai bună salată de vinete! Mai bună ca a mea!
Toți au râs și eu am simțit pentru prima dată că aparțin acolo.
Nu spun că totul e perfect acum. Încă avem discuții despre tradiții sau despre cum se calculează corect banii în casă. Dar am învățat că uneori trebuie să lupți pentru locul tău — chiar și atunci când pare imposibil.
Mă întreb adesea: câte fete ca mine au trecut prin asta? De ce trebuie să dovedim mereu că suntem destul de bune? Oare cât contează dragostea într-o familie — și cât contează prejudecățile vechi?