Strigătul din Gang: O Noapte Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu te apropia! — vocea tremurată a fetei răsuna în întunericul dens, amestecându-se cu sunetul picăturilor de ploaie care loveau asfaltul. M-am oprit brusc, cu inima bătând nebunește. Era trecut de miezul nopții și mă întorceam de la muncă, obosit și ud până la piele. Gangul dintre blocuri era luminat doar de o lampă chioară, iar strigătul acela mi-a străpuns sufletul ca un cuțit.

M-am apropiat încet, cu pași mici, încercând să nu par amenințător. — Hei, sunt Mihai, nu vreau să-ți fac rău. Ai nevoie de ajutor? — am spus, vocea mea abia auzindu-se peste zgomotul ploii. Din umbră a apărut o fată, nu părea să aibă mai mult de șaisprezece ani. Avea sânge pe față și hainele rupte. Ochii ei mari, negri, mă priveau cu o frică animalică.

— Te rog… nu spune nimănui că m-ai văzut aici, a șoptit ea, aproape implorând. Am simțit un nod în gât. Ceva era profund greșit. Am scos telefonul să sun la poliție, dar ea mi-a smuls aparatul din mână și l-a aruncat în baltă.

— Nu! Dacă suni la poliție, mă omoară! — a izbucnit ea în lacrimi. Am rămas blocat. Cine? Ce se întâmplase cu ea? Am încercat să o liniștesc, dar nu voia să-mi spună nimic. În cele din urmă, am convins-o să vină cu mine acasă, măcar să se spele și să se încălzească.

Când am intrat pe ușă, mama s-a uitat la noi ca la niște fantome. — Mihai, cine e fata asta? Ce s-a întâmplat? — a întrebat ea speriată. I-am făcut semn să tacă și am dus fata în camera mea. I-am dat haine uscate și am încercat să aflu ce s-a petrecut.

— Mă cheamă Larisa… — a spus ea după câteva minute de tăcere apăsătoare. — Nu pot să mă întorc acasă. Tata… el… — vocea i s-a frânt și a început să plângă în hohote. Am simțit cum mi se strânge inima. Mi-am amintit de serile când tata venea beat acasă și urla la mama. Știam cum e să trăiești cu frica în suflet.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Larisa cum doarme pe canapea, tresărind la fiecare zgomot. Dimineața, mama a insistat să mergem la poliție, dar Larisa s-a speriat din nou și a fugit din casă. Am alergat după ea pe străzi ude, strigându-i numele printre mașini și oameni grăbiți.

Am găsit-o ascunsă în scara unui bloc vecin, tremurând de frig și frică. — Nu pot… nu pot să mă întorc! — repeta ea ca un refren blestemat. Am luat-o de mână și am dus-o la o prietenă de-a mamei, doamna Stanciu, care lucra la Protecția Copilului.

Acolo am aflat adevărul: tatăl Larisei era un om violent, care o bătea de ani de zile. Mama ei murise când era mică, iar restul familiei îi întorsese spatele. Nimeni nu voia să se implice. Doamna Stanciu a promis că va avea grijă de ea, dar eu simțeam că nu e suficient.

În zilele următoare, viața mea s-a schimbat radical. Tata a aflat ce făcusem și a început să urle la mine că „nu e treaba noastră”, că „o să ne bage în belele”. Mama plângea în fiecare seară, iar eu mă simțeam prins între două lumi: una în care trebuia să-mi văd de treabă și alta în care nu puteam ignora suferința altora.

Prietenii mei au început să mă evite. Unii spuneau că „sigur fata aia ascunde ceva”, alții că „nu e bine să te bagi”. Dar eu nu puteam uita privirea Larisei din acea noapte. Am început să merg des la centrul unde fusese cazată. Îi duceam dulciuri, îi povesteam despre școală și despre visele mele de a pleca din țară.

Într-o zi, Larisa mi-a spus: — Mihai, tu ești singurul care m-a ajutat vreodată fără să ceri nimic în schimb. De ce ai făcut asta?

Am rămas pe gânduri. Poate pentru că nimeni nu m-a ajutat pe mine când eram mic și tata mă bătea pentru orice prostie. Poate pentru că știam cum e să fii singur și speriat.

Tata a devenit tot mai agresiv cu mine. Într-o seară m-a lovit pentru că am refuzat să-i dau banii pe care îi câștigam ca ospătar. Mama a încercat să intervină, dar el a împins-o pe scări. Atunci am decis că nu mai pot trăi așa.

Am sunat la poliție și i-am spus totul: despre tata, despre Larisa, despre frica noastră zilnică. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Tata a fost arestat pentru violență domestică, iar mama și cu mine am primit ajutor psihologic.

Larisa a fost mutată într-un centru mai bun și a început să meargă la școală din nou. Încet-încet, am început să ne reconstruim viețile. Dar rănile rămân adânci.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia pentru totdeauna. Dar apoi îmi amintesc privirea Larisei când mi-a spus „mulțumesc” pentru prima dată fără teamă în ochi.

Poate că uneori trebuie să alegem între liniștea aparentă și adevărul dureros. Voi ce ați fi făcut în locul meu? E mai important să-ți protejezi familia sau să faci ceea ce e corect?