Umbrele din casa noastră: Povestea unei mame care a descoperit adevărul ascuns

— Irina, nu mai fi paranoică! Toată lumea are bonă în ziua de azi, nu poți să le faci tu pe toate, mi-a spus soțul meu, Radu, într-o seară când mă plimbam agitată prin sufragerie, cu monitorul bebelușului strâns la piept.

Dar eu nu puteam să scap de senzația aceea apăsătoare. De când am angajat-o pe doamna Viorica, o femeie trecută de cincizeci de ani, cu ochi mici și voce blândă, ceva nu-mi dădea pace. Ana, fetița noastră de cinci luni, plângea mai mult ca de obicei când rămânea singură cu ea. Radu spunea că e doar o fază, că toți copiii trec prin asta. Dar eu simțeam altceva.

Într-o dimineață ploioasă de martie, după ce am ieșit pe ușă, am rămas câteva clipe pe palier, ascultând cum Viorica îi cânta Anei un cântec vechi. Am coborât scările cu inima grea și m-am urcat în mașină. Pe drum spre birou, gândurile mi se învârteau ca un carusel: dacă nu e potrivită pentru copilul meu? Dacă îi face rău? Dacă…

În acea zi am luat o decizie pe care nu credeam că o voi lua vreodată: am cumpărat două camere ascunse. Una am pus-o în dormitorul Anei, cealaltă în sufragerie. M-am simțit vinovată, ca și cum aș fi încălcat intimitatea cuiva, dar instinctul de mamă era mai puternic decât orice regulă morală.

Primele zile n-am văzut nimic suspect. Viorica părea grijulie, îi vorbea frumos Anei, îi schimba scutecele cu delicatețe. Dar într-o după-amiază, când eram la birou și deschideam aplicația camerei de pe telefon, am văzut ceva care mi-a înghețat sângele în vene.

— Taci odată! Nu mai plânge! Ce-ai, măi fată? Nu vezi că mă doare capul? a izbucnit Viorica, ridicând vocea la Ana. Fetița s-a speriat și a început să plângă mai tare. Viorica a ridicat-o brusc din pătuț și a scuturat-o ușor, dar destul cât să-mi dau seama că nu era deloc blândețea pe care o afișa în fața noastră.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat-o imediat pe Radu:
— Radu, vino acasă! Acum! Nu mă întreba nimic!

Am fugit spre casă cu inima bubuind în piept. Pe drum, gândurile mi se ciocneau haotic: dacă i-a făcut rău Anei? Dacă nu ajung la timp? Dacă…

Când am intrat pe ușă, Viorica stătea pe canapea cu telefonul în mână, iar Ana plângea singură în pătuț. M-am repezit la fetiță și am luat-o în brațe.
— Ce s-a întâmplat aici? am întrebat printre dinți.
Viorica s-a ridicat brusc:
— Nimic, doamnă Irina! Plânge mereu… E un copil dificil.

Radu a intrat după câteva minute. I-am arătat filmarea. S-a făcut alb la față.
— Ieșiți din casa noastră! Acum!

Viorica a început să plângă și să se scuze:
— Nu am vrut… Sunt obosită… Am și eu problemele mele…

Am chemat poliția. Au venit repede și au luat declarații. Vecinii au ieșit pe hol să vadă ce se întâmplă. M-am simțit expusă, rușinată că nu am știut să-mi protejez copilul.

În zilele următoare, am primit zeci de mesaje de la rude și prieteni. Unii mă acuzau că am fost prea suspicioasă, alții că nu am fost destul de atentă. Mama mea mi-a spus:
— Pe vremea mea nu existau camere ascunse! Aveam încredere în oameni…

Dar eu nu mai puteam avea încredere. Nici în mine, nici în ceilalți. Am început să mă întreb dacă voi putea vreodată să las pe altcineva să aibă grijă de Ana.

Radu încerca să mă liniștească:
— Nu e vina ta… Ai făcut tot ce ai putut.

Dar eu știam că rana rămâne. Că fiecare plâns al Anei mă va face să tresar. Că fiecare străin care îi va zâmbi va fi un potențial pericol.

Am încercat să găsesc o altă bonă, dar niciuna nu mi-a inspirat încredere. Am renunțat la job pentru o perioadă și m-am dedicat total Anei. Prietenele mele mă priveau cu milă sau cu neînțelegere:
— Nu poți trăi toată viața cu frica asta…

Dar cum să nu trăiesc cu ea? Cum să uit imaginea acelei femei care îi vorbea urât copilului meu?

Au trecut luni de atunci. Ana a crescut, e veselă și sănătoasă. Dar eu încă tresar când aud un plâns de copil pe stradă sau când văd o bonă cu un cărucior în parc.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem avea încredere în cei cărora le lăsăm copiii? Și cât de mult ne putem ierta pe noi înșine pentru greșelile făcute din dragoste?