Umbra grijii: Povestea Arianei între datorii și dragoste de mamă

— Arianna, iar ai venit cu sacoșele goale?
Vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, unde lumina rece a becului scoate în evidență faianța crăpată. Mă uit la ea, cu mâinile amorțite de la greutatea pungilor, dar și de la rușinea care mă apasă. Copiii se joacă în camera alăturată, iar râsetele lor par să mă acuze: „De ce nu ne aduci ceva bun?”

— Mamă, am luat ce-am putut. Azi n-au mai avut carne la reducere. Am luat ouă și niște cartofi. O să fac o tocană.

Victoria oftează adânc și își șterge fruntea cu colțul șorțului. Are 58 de ani, dar grijile i-au pus încă zece peste chip. Se uită la mine ca și cum aș fi tot copilul ei, nu o femeie cu patru copii.

— Arianna, nu poți trăi numai cu speranțe! Copiii au nevoie de mâncare, de haine, de rechizite. Nu poți să-i crești doar cu dragoste!

Mă doare fiecare cuvânt. Știu că are dreptate, dar nu pot să-i spun că uneori mă trezesc noaptea și plâng în pernă de frică. Frica de ziua de mâine, frica de a nu le putea oferi copiilor mei tot ce au nevoie.

Soțul meu, Radu, lucrează la fabrica de mobilă din oraș. Vine acasă obosit, cu palmele crăpate și ochii triști. Uneori nici nu apucăm să vorbim; el adoarme pe canapea înainte să-i spun ce s-a mai stricat prin casă sau că iar a venit factura la gaze mai mare decât ne așteptam.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, mama a rămas la mine să mă ajute să calc hainele pentru școală. S-a așezat lângă mine pe pat și mi-a spus încet:

— Arianna, tu chiar crezi că faci bine? Nu te-ai gândit niciodată să pleci la muncă în Italia? Ca toată lumea? Să le trimiți bani copiilor?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Gândul să-mi las copiii aici, chiar și cu mama, mă sperie mai tare decât orice datorie.

— Mamă, nu pot. Nu pot să-i las. Ce rost are să le trimit bani dacă nu sunt lângă ei când au nevoie de mine?

Victoria oftează din nou. Știu că ar vrea să mă ajute mai mult, dar pensia ei abia îi ajunge pentru medicamente.

— Măcar gândește-te la viitorul lor. Dacă nu ai bani pentru meditații sau pentru haine decente, cum o să ajungă ei oameni mari?

Nu am răspuns. M-am ridicat și am început să împachetez hainele copiilor pentru a doua zi. Fiecare tricou peticit îmi amintește că nu pot face mai mult.

A doua zi dimineață, când i-am dus pe cei mici la grădiniță, educatoarea m-a tras deoparte:

— Doamnă Popescu, știți că mâine avem serbare și copiii trebuie să vină cu costum popular. Aveți?

Am dat din cap că da, dar inima mi-a căzut în stomac. Nu aveam niciun costum popular. Pe drum spre casă m-am gândit cum aș putea improviza unul din ce avem prin dulap.

Ajunsă acasă, am început să caut printre hainele vechi ale surorii mele mai mici. Am găsit o fustă cu motive florale și o ie veche de la mama. Am cusut-o până târziu în noapte, cu ochii încețoșați de oboseală.

În ziua serbării, fetița mea cea mică a ieșit pe scenă cu zâmbetul larg și mândră de costumul ei „nou”. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi — nu de tristețe, ci de bucurie că am reușit încă o dată să fac imposibilul posibil.

Dar bucuria a ținut puțin. Seara, când am ajuns acasă, am găsit pe masă un plic galben: somație pentru plata întreținerii restante. 800 de lei. Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Radu a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— O să găsim o soluție. Poate mai iau niște ore suplimentare.

Dar știam că nu e suficient. Am început să mă gândesc serios la ce mi-a spus mama: poate chiar ar trebui să plec din țară.

În acea noapte am stat trează până târziu, ascultând respirația liniștită a copiilor mei. M-am rugat în gând să găsesc puterea de a merge mai departe.

A doua zi am sunat-o pe mama:

— Mamă… dacă aș pleca eu în Italia… ai putea avea grijă de copii?

A urmat o tăcere lungă la telefon.

— Arianna… eu pot încerca… dar tu știi că nu e același lucru ca o mamă adevărată.

Am plâns împreună la telefon. Știam că orice decizie iau va avea un preț.

Au trecut câteva zile în care am trăit ca într-un vis urât. Am început să caut anunțuri de muncă în străinătate și să vorbesc cu alte femei din sat care au plecat deja. Toate mi-au spus același lucru: „E greu fără copii, dar măcar le poți trimite bani.”

Într-o seară, când copiii dormeau deja, m-am uitat la Radu:

— Dacă plec… promiți că ai grijă de ei?

A dat din cap trist:

— Promit… dar nu vreau să pleci.

Am simțit cum mi se rupe sufletul între două lumi: una în care rămân aici și ne chinuim împreună și alta în care plec și îi privesc crescând prin ecranul telefonului.

Nu știu încă ce voi face. Dar știu sigur că orice alegere va lăsa răni adânci — fie în sufletul meu, fie în sufletul copiilor mei.

Oare câte mame ca mine stau noaptea treze întrebându-se dacă sacrificiul lor merită? Oare dragostea poate umple golurile lăsate de lipsuri sau absență?