Între două lumi: Povestea unei nașteri și a unei familii dezbinate

— Nu, nu vreau să plec! Am dreptul să fiu aici, sunt bunica copilului! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna în salonul de pre-naștere, făcându-mă să tremur pe patul alb, cu perfuzia atârnând greoaie de brațul meu. M-am uitat disperată la Sorin, soțul meu, care părea prins între două lumi: cea a mamei lui și cea a mea.

În mintea mea, totul trebuia să fie simplu. Îmi plănuisem nașterea cu atenție, după două experiențe dificile. Îmi doream ca mama mea, doamna Mariana, să fie lângă mine, să-mi țină mâna și să mă încurajeze cu vocea ei caldă. Dar mama nu ajunsese încă din cauza unui accident stupid pe DN1 — o coloană interminabilă de mașini o ținea blocată la 30 de kilometri distanță. În schimb, Lidia venise prima, cu pași hotărâți și cu o privire care nu accepta refuzuri.

— Hannah, dragă, nu te mai agita! E normal să fiu aici! Mamele băieților trebuie să-și susțină nurorile la naștere! spunea ea, trăgând scaunul cât mai aproape de patul meu.

Simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu nepoliticoasă, dar nici nu puteam să respir în prezența ei. Întotdeauna fusese autoritară, mereu cu sfaturi nesolicitate despre cum să-mi cresc copiii sau cum să-mi organizez casa. Acum, când eram vulnerabilă și speriată, prezența ei mă sufoca.

— Sorin, te rog… fă ceva! am șoptit printre dinți.

El s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.

— Mamă, poate ar fi mai bine să aștepți pe hol până vine mama Hannei. Știi că așa am stabilit…

Lidia s-a încruntat și a ridicat tonul:

— Nu plec nicăieri! Dacă nu erați voi atât de sensibili, poate că nu ajungeam aici! Eu am trecut prin trei nașteri singură, fără nimeni lângă mine!

În acel moment am simțit că explodez. Lacrimile mi-au țâșnit pe obraji.

— Nu vreau să fii aici! Nu te vreau lângă mine acum! Te rog să pleci!

S-a lăsat o liniște grea. Sorin s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Lidia s-a ridicat brusc și a ieșit trântind ușa.

Asistenta a intrat speriată:

— Totul e în regulă? Aveți nevoie de ceva?

Am dat din cap că nu și am început să plâng în hohote. Toată tensiunea ultimelor luni s-a revărsat peste mine: certurile cu Sorin despre implicarea părinților noștri în viața noastră, presiunea de a fi o mamă perfectă pentru doi copii mici și un al treilea pe drum, lipsa sprijinului real din partea familiei lui.

Când mama mea a ajuns, după două ore chinuitoare, m-a găsit epuizată și cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce ești singură?

I-am povestit totul printre sughițuri. Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Ai făcut bine că ai spus ce simți. E nașterea ta, viața ta. Nimeni nu are dreptul să te forțeze să accepți ceva ce nu vrei.

Nașterea a fost grea. Contracțiile au venit una după alta, iar eu mă agățam de mâna mamei ca de o ancoră într-o furtună. În mintea mea se derulau scenele cu Lidia: cum îmi critica mereu deciziile, cum îi spunea lui Sorin că nu sunt destul de bună pentru el, cum încerca să controleze totul în casa noastră.

După ce am născut-o pe Ilinca, am simțit un val de ușurare și o tristețe adâncă. Sorin a venit la câteva ore după naștere, cu ochii roșii.

— Mama e foarte supărată… spune că ai umilit-o în fața tuturor.

— Sorin, eu nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc mereu cu frica de a nu supăra pe cineva! E viața mea! Copiii mei! De ce trebuie mereu să-i facem pe plac mamei tale?

El a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu știu… Poate pentru că mi-e frică să nu o pierd și pe ea…

Am simțit atunci cât de adâncă era rana din familia noastră. Nu era doar despre naștere sau despre cine stă în salon. Era despre limite nerespectate, despre neputința bărbaților români crescuți să fie „buni fii” înainte de orice altceva, despre femeile care ajung să se lupte între ele pentru un loc în viața unui bărbat care nu știe să spună „nu”.

Au trecut luni până când relația cu Lidia s-a mai domolit. Dar ceva s-a rupt definitiv. Am început să pun limite clare: vizite doar când vreau eu, fără sfaturi nesolicitate, fără intruziuni în deciziile mele ca mamă.

Sorin încă se zbate între noi două. Uneori îl văd cum se uită la mine cu vinovăție, alteori cu recunoștință că am avut curajul să spun ce el nu poate spune niciodată.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc același conflict? Câte dintre noi avem curajul să ne apărăm spațiul personal chiar dacă asta înseamnă să ne dezbinăm familia? Și oare cât timp va mai trece până când bărbații noștri vor învăța că loialitatea față de soție nu e o trădare față de mamă?