Rivalitatea care nu se termină niciodată: Între două surori și fiii lor

— Nu-i corect, mamă! De ce mereu îl lauzi pe Vlad? strigă Ioana, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea fiul, Darius, la piept. Eram în bucătăria noastră mică din Pitești, iar mirosul de cafea arsă plutea între noi ca o ceață grea. Raluca, sora ei mai mică, stătea la masă cu Vlad, fiul ei, și își ridica sprâncenele cu un aer de superioritate pe care îl cunoscusem prea bine încă din copilăria lor.

— Nu-l laud pe Vlad mai mult decât pe Darius, Ioana. Doar că… a luat premiul întâi la olimpiadă. Ce era să fac? să nu spun nimic? am încercat eu să explic, dar cuvintele mele s-au izbit de zidul rece al resentimentului care se construise între ele de ani de zile.

Ioana și Raluca au fost mereu diferite. Ioana, cea mare, s-a născut cu o sensibilitate aparte. Plângea ușor, se supăra repede și mereu simțea că trebuie să lupte pentru orice: pentru notele bune, pentru prieteni, pentru atenția noastră. Raluca părea să plutească prin viață: frumoasă, deșteaptă, cu zâmbetul mereu pregătit și cu o ușurință de a se face plăcută care o făcea pe Ioana să se simtă invizibilă.

Anii au trecut și fiecare și-a construit propria familie. Ioana s-a căsătorit cu Marius, un bărbat liniștit, dar mereu obosit de griji. Au un băiat, Darius, timid și retras, care seamănă leit cu mama lui. Raluca s-a măritat cu Sorin, un avocat ambițios, și împreună au un fiu, Vlad — exact opusul vărului său: popular la școală, mereu printre primii la orice concurs.

Totul a explodat anul trecut, la ziua lui Vlad. Raluca a organizat o petrecere mare la un restaurant din oraș. Darius a stat într-un colț tot timpul, iar când s-au împărțit premiile pentru jocuri — evident, Vlad a câștigat aproape tot — Ioana a ieșit plângând afară. Am găsit-o pe bancă, cu ochii roșii.

— Niciodată nu o să fim ca ei… Niciodată nu o să fim destul de buni pentru tine sau pentru Raluca! mi-a spus atunci. Am încercat să o liniștesc, dar am simțit că orice cuvânt era prea puțin.

De atunci, Ioana a început să-l împingă pe Darius să concureze cu Vlad în orice: la școală, la sport, chiar și la desen. Îl înscria la concursuri fără să-l întrebe dacă vrea. Darius a început să se închidă tot mai mult în el. Într-o seară l-am găsit plângând în camera lui.

— Bunico… dacă nu câștig ca Vlad, mama nu mai vorbește cu mine… De ce trebuie să fiu ca el? m-a întrebat cu voce stinsă.

M-am simțit neputincioasă. Îmi doream să pot opri acest cerc vicios al comparațiilor și al durerii. Am încercat să vorbesc cu Ioana.

— Fata mea, îl iubești pe Darius așa cum e? Sau îl iubești doar dacă e ca Vlad?

— Nu înțelegi! Dacă nu-l împing eu, cine o să-l ajute să reușească? Toată viața am fost pe locul doi… Nu vreau asta pentru el! mi-a răspuns ea printre lacrimi.

Raluca nu vedea problema. Pentru ea totul era simplu: Vlad era bun pentru că muncea și era ambițios. Dacă Darius nu reușea, era vina lui sau a Ioanei.

— Mereu ai fost prea sensibilă cu ea, mamă! spunea Raluca. Trebuia să fii mai dură. Uite la mine — dacă nu mă descurcam singură, cine mă ajuta?

Dar eu știam că nu e atât de simplu. În fiecare noapte mă întrebam unde am greșit ca mamă. Poate că am făcut diferențe fără să-mi dau seama. Poate că am lăudat-o mai mult pe una sau am consolat-o mai mult pe cealaltă.

Într-o zi am decis să le adun pe toate trei la mine acasă. Am pregătit prăjitura lor preferată și am încercat să deschid discuția:

— Fetele mele… vă rog din suflet, nu vă mai comparați copiii! Nu vedeți că îi răniți? Darius e deja speriat de fiecare întâlnire cu voi…

Ioana a izbucnit:

— Dar tu nu vezi că nimic nu s-a schimbat? Tot Vlad e cel mai bun! Tot Raluca are dreptate!

Raluca a ridicat din umeri:

— Poate dacă ai avea mai multă încredere în tine și în Darius…

Am simțit cum prăjitura se răcește pe masă și cum între noi se ridică un zid invizibil. Niciuna nu voia să cedeze.

Seara aceea s-a terminat fără împăcare. Dar după câteva zile am primit un mesaj de la Ioana: „Mamă… cred că am nevoie de ajutor. Nu știu cum să mă opresc.”

Am mers împreună la un psiholog de familie. Acolo am aflat cât de adânci sunt rănile dintre ele și cât de mult le-au afectat copiii. A fost greu — încă este greu — dar încercăm să reconstruim ceva ce poate n-a existat niciodată cu adevărat: o relație sinceră între surori.

Astăzi încă mă lupt cu sentimentul de vinovăție și cu teama că nepotul meu Darius va purta povara acestei rivalități toată viața lui. Mă întreb: oare putem rupe lanțul comparațiilor sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Poate că dragostea nu e niciodată destul dacă nu știm cum s-o arătăm. Voi ce credeți? Cum putem vindeca rănile vechi înainte ca ele să devină poveri pentru copiii noștri?