Petrecerea care mi-a schimbat viața: Un an de așteptare între speranță și despărțire

— Nu mai pot, Mariana. Nu mai pot să trăiesc așa.

Vocea tatălui meu, Ion, răsuna ca un tunet în sufrageria luminată slab de becul galben, în timp ce tortul cu lumânări încă fumega pe masă. Era ziua lui, împlinea 51 de ani, iar eu, Ana, stăteam cu inima strânsă între mama și fratele meu mai mic, Radu. Mama, Mariana, avea ochii umezi și mâinile tremurânde pe șorțul cu flori. Nici nu apucasem să-i cântăm „La mulți ani” cum trebuie, că tata a aruncat bomba: „Vreau să plec. Nu mai pot.”

Am simțit cum tot aerul din cameră se subțiază. Radu s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. Eu am rămas nemișcată, cu furculița în mână, incapabilă să procesez ce se întâmplă. Mama s-a apropiat de tata, cu vocea stinsă:

— Ion, te rog… nu acum. Nu în seara asta. Măcar… măcar dă-ne un an. Un an să ne obișnuim cu ideea. Să nu ne destrami familia așa, dintr-o dată.

Tata a oftat adânc și s-a uitat la noi ca și cum ar fi vrut să ne ceară iertare. Apoi a dat din cap încet:

— Un an. Atât pot promite.

Așa a început anul care avea să ne schimbe pe toți.

În zilele care au urmat, casa noastră din Ploiești s-a transformat într-un câmp minat. Fiecare discuție era o explozie în miniatură. Tata venea târziu acasă, iar când intra pe ușă, liniștea devenea apăsătoare. Mama încerca să păstreze aparențele: gătea mâncărurile lui preferate, îi spăla cămășile, îi lustrui pantofii. Dar ochii ei trădau o oboseală cruntă.

Într-o seară de februarie, l-am găsit pe Radu plângând în camera lui.

— De ce nu pleacă odată? De ce trebuie să stăm așa? — mi-a spus printre sughițuri.

Nu am știut ce să-i răspund. Și eu mă întrebam același lucru. Tata era acolo fizic, dar sufletul lui era plecat demult. Îl surprindeam uneori uitându-se lung pe fereastră sau vorbind la telefon pe ascuns. Odată am auzit numele „Elena” șoptit la capătul firului.

În martie, mama a început să slăbească vizibil. Mergea la biserică aproape zilnic și vorbea cu preoteasa despre „crucea căsniciei”. Într-o noapte am auzit-o plângând în baie. M-am strecurat lângă ea și i-am ținut mâna.

— Ana, tu crezi că dragostea poate fi salvată? — m-a întrebat printre lacrimi.

Nu știam ce să-i spun. Nu mai credeam nici eu în miracole.

Primăvara a adus cu ea zvonuri prin cartier. Vecina de la trei, doamna Stanciu, i-a spus mamei că l-a văzut pe tata cu o femeie la cofetăria din centru. Mama s-a făcut că nu aude, dar eu am văzut cum i s-au strâns buzele într-o linie subțire.

Într-o duminică, la masa de prânz, tata a încercat să vorbească:

— Poate ar trebui să discutăm despre ce urmează…

Mama l-a întrerupt:

— Ai promis un an! Un an!

Radu a ieșit trântind ușa. Eu am rămas privind farfuria cu ciorbă rece.

Vara a venit cu o căldură sufocantă și certuri tot mai dese. Tata dormea tot mai des pe canapea sau lipsea nopți întregi. Într-o seară l-am confruntat:

— Tata… tu chiar nu ne mai iubești?

S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Ana… uneori dragostea nu e suficientă ca să rămâi unde nu mai poți respira.

Am simțit că mă sufoc și eu.

În august, mama a făcut o criză de nervi și a spart o vază în bucătărie.

— De ce? De ce după atâția ani? Ce are ea și n-am eu? — țipa printre cioburi.

Tata nu a răspuns. A ieșit din casă și nu s-a întors până dimineața.

Toamna ne-a găsit obosiți și resemnați. Radu s-a refugiat în calculator și jocuri video; eu am început să lipsesc de la școală tot mai des. Mama mergea la psiholog, dar părea tot mai absentă.

În noiembrie, tata a venit acasă cu o valiză mică.

— O să stau la un prieten o vreme…

Mama nu a spus nimic. Doar a dat din cap și s-a dus în dormitor.

Crăciunul l-am petrecut fără el pentru prima dată. Bradul părea mai mic, colindele sunau fals. Am încercat să zâmbim pentru Radu, dar fiecare râs era o rană nouă.

Când s-a împlinit anul promis, tata a venit acasă pentru ultima discuție.

— Am încercat… dar nu mai pot — a spus el cu voce joasă.

Mama l-a privit lung:

— Știu. Și eu am încercat…

Radu a ieșit din cameră fără să spună nimic. Eu am rămas privind la cei doi oameni care cândva se iubeau atât de mult încât păreau invincibili.

După divorț, viața noastră s-a schimbat radical. Mama s-a mutat cu noi într-un apartament mai mic; tata s-a recăsătorit cu Elena după câteva luni. Radu nu vorbește nici acum prea mult despre ce s-a întâmplat atunci. Eu am rămas cu întrebarea: oare e mai bine să lupți pentru familie sau să-ți urmezi fericirea?

Uneori mă întreb: dacă dragostea nu e suficientă pentru a ține o familie unită, atunci ce ne mai rămâne? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?