O lecție despre dezamăgire: Cum aproape-soacra mea m-a salvat de o viață de regrete

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi șiroiau pe obraji. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de ecoul vocii mele. Vlad stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Pe masă, telefonul lui vibra insistent, dar niciunul dintre noi nu îndrăznea să-l atingă.

Nu așa îmi imaginam că va arăta viața mea la 28 de ani. Când l-am cunoscut pe Vlad la birou, la firma de consultanță unde lucram, mi s-a părut că e bărbatul perfect: calm, inteligent, cu un simț al umorului care mă făcea să uit de toate grijile. Îl admiram din umbră, iar când mi-a zâmbit pentru prima dată la automatul de cafea, am simțit că lumea mea se schimbă. Nu a trecut mult până când am început să ieșim împreună. Colegii ne tachinau, spunând că suntem „cuplul anului”.

Totul părea să meargă perfect. După un an, Vlad m-a cerut în căsătorie la munte, la Sinaia, sub lumina felinarelor vechi din fața Cazinoului. Am spus „da” fără să clipesc. Mama mea era în extaz, iar prietenele mele deja visau la rochii de domnișoare de onoare. Singura care părea rezervată era mama lui Vlad, doamna Mariana. O femeie elegantă, cu privirea tăioasă și vorba rară. De fiecare dată când mergeam la ei acasă, simțeam că mă analizează din cap până-n picioare.

— Ești sigur că vrei să faci pasul ăsta? m-a întrebat într-o seară, după ce Vlad ieșise din cameră.

— Da, doamnă Mariana. Îl iubesc pe Vlad și cred că suntem făcuți unul pentru celălalt.

A zâmbit scurt și a schimbat subiectul. Am pus reacția ei pe seama grijii materne excesive.

Pregătirile pentru nuntă au început să mă copleșească. Mama insista să avem o nuntă mare la un restaurant din Herăstrău, în timp ce eu visam la ceva restrâns. Vlad părea tot mai absent, mereu ocupat cu „proiecte urgente” la serviciu. Într-o seară, am găsit un mesaj ciudat pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine. Ne vedem mâine?” Semnat: „Roxana”.

Inima mi-a stat în loc. Am încercat să mă conving că poate e doar o colegă care are nevoie de ajutor profesional. Dar ceva nu-mi dădea pace. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Dimineața, l-am confruntat:

— Cine e Roxana?

A ezitat o clipă, apoi a spus:

— E doar o prietenă veche. Are niște probleme și mă roagă să o ajut.

Am vrut să-l cred. Dar privirea lui fugară și felul în care își frământa mâinile mi-au spus altceva.

Zilele au trecut greu. Vlad devenea tot mai distant, iar eu mă simțeam tot mai singură. Într-o sâmbătă, am primit un telefon neașteptat de la doamna Mariana:

— Te rog să vii la mine. Trebuie să vorbim.

Am ajuns cu inima cât un purice. M-a invitat în sufragerie și mi-a pus o ceașcă de ceai în față.

— Știu că băiatul meu nu e perfect, a început ea cu voce joasă. Dar tu meriți mai mult decât ceea ce îți poate oferi el acum.

Am rămas fără cuvinte.

— Ce vreți să spuneți?

— Vlad nu s-a desprins niciodată cu adevărat de trecutul lui cu Roxana. S-au despărțit greu și încă mai vorbesc des. Eu nu vreau să te văd suferind după nuntă, când va fi prea târziu să mai dai înapoi.

M-am ridicat brusc.

— Credeți că ar trebui să renunț?

— Cred că ar trebui să te gândești bine dacă asta vrei pentru tine.

Am plecat de acolo bulversată. În acea noapte am plâns până dimineața. M-am gândit la toate momentele frumoase cu Vlad, dar și la toate semnele pe care le ignorasem: mesajele ascunse, serile petrecute la birou, privirile pierdute.

Câteva zile mai târziu, l-am găsit pe Vlad vorbind la telefon pe holul blocului nostru.

— Da, iubita mea… Nu pot acum… Ea e acasă…

Atunci am știut că totul s-a terminat.

Nu a fost ușor să pun punct. Mama mea a făcut o criză de nervi când i-am spus că anulez nunta:

— Cum poți să faci asta? Ce-o să zică lumea? Ai idee câți bani am dat pe rochie?

Prietenii m-au judecat, unii chiar au rupt legătura cu mine. Dar doamna Mariana m-a sunat și mi-a spus simplu:

— Ai făcut ce trebuia. O femeie puternică știe când să plece.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare uneori când văd poze cu Vlad și Roxana pe Facebook – da, s-au împăcat și s-au căsătorit între timp. Dar nu regret decizia luată.

Uneori mă întreb: câte dintre noi avem curajul să alegem adevărul în locul aparențelor? Câte dintre noi ascultăm vocea interioară atunci când toți ceilalți ne spun ce „trebuie” să facem? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să nu se piardă pe sine pentru o iubire care nu le aparține.