Între Datorie și Libertate: Povestea unei Mame Românce

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria mică, plină de mirosul de cafea și de vechituri. Era ora 22:30, iar eu încă nu-mi găsisem liniștea. Mă uitam la el, la fiul meu, cu ochii roșii și mâinile tremurânde, și simțeam cum inima mi se strânge. Irina, nora mea, stătea pe marginea canapelei, cu privirea pierdută în podea.

— Vlad, te rog… — am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. De când s-au mutat la mine, după ce au pierdut apartamentul din cauza ratelor prea mari, casa mea nu mai era a mea. Era a lor. Eu eram doar o umbră care gătea, spăla și încerca să nu deranjeze.

Totul a început cu promisiunea că îi voi ajuta „doar câteva luni”. Dar lunile s-au transformat în ani. Am renunțat la liniștea mea, la tabieturile mele, la micile bucurii. Nu mai aveam loc nici pentru cărțile mele preferate pe rafturi, nici pentru gândurile mele în minte. Totul era despre Vlad și Irina: facturi, mâncare, certuri, împăcări.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și eu mă chinuiam să adorm cu zgomotul televizorului din sufragerie, am auzit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Irina? Ești bine?

— Nu… — vocea ei era stinsă. — Nu mai pot să stau aici. Simt că mă sufoc.

Am simțit un junghi în piept. Oare eu eram problema? Sau lipsa lor de noroc? Sau poate faptul că Vlad nu-și găsea un job stabil și Irina lucra peste program la supermarket?

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul.

— Poate ar trebui să vorbim despre viitor… Despre cum putem să vă ajut să vă puneți pe picioare…

Vlad a ridicat din umeri.

— Mamă, știi bine că nu e așa ușor. Salariile sunt mici, chiria e uriașă… Și oricum, tu ai zis că ne ajuți.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Da, eu am zis. Eu am insistat să nu plece „la chirie”, să nu se chinuie singuri. Dar oare nu i-am făcut un rău? Oare nu i-am ținut captivi într-o copilărie prelungită?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Certurile dintre Vlad și Irina s-au întețit. El se simțea inutil, ea se simțea prizonieră. Eu eram între ciocan și nicovală: dacă interveneam, eram acuzată că mă bag prea mult; dacă tăceam, mă simțeam vinovată că nu-i ajut destul.

Într-o zi de primăvară, când magnoliile din fața blocului înfloriseră timid, Irina a venit la mine în bucătărie.

— Elena… — mi-a spus cu voce joasă — cred că ar trebui să plecăm. Poate găsim o garsonieră mică… Nu mai putem continua așa.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să rămân singură? După atâția ani în care am trăit doar pentru Vlad?

— Dar Vlad ce zice?

— Nu vrea… Zice că nu ne permitem. Dar eu nu mai pot.

În acea noapte am stat trează până târziu. M-am uitat la pozele vechi: Vlad mic, cu ochii lui mari și curioși; eu tânără, cu părul negru ca abanosul; soțul meu, Ion, zâmbind larg — el s-a dus devreme, lăsându-mă singură cu responsabilitatea unui copil și a unei vieți întregi.

A doua zi dimineață am luat o decizie grea.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Eu v-am ajutat cât am putut. Dar cred că e timpul să vă luați viața în mâini. Eu… vreau să trăiesc și pentru mine. Să merg la teatru, să citesc liniștită o carte fără să aud certuri sau reproșuri.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Deci ne dai afară?

— Nu vă dau afară… Dar cred că v-ar prinde bine să încercați să vă descurcați singuri. Și mie mi-ar prinde bine liniștea.

Au urmat zile tensionate. Vlad nu-mi vorbea decât monosilabic. Irina era tot mai retrasă. Într-un final au găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Au plecat într-o dimineață ploioasă, fără prea multe cuvinte.

Casa a rămas goală și tăcută. Primele zile am plâns mult. M-am simțit vinovată, egoistă, abandonată. Dar apoi am început să redescopăr bucurii mici: o cafea băută în liniște pe balcon, o carte citită până târziu în noapte, o plimbare prin parc fără grija cine ce mănâncă sau cine ce reproșează.

Vlad mă sună rar acum. Uneori îmi spune că îi e greu. Alteori tace lung la telefon.

Mă întreb adesea: Oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă trebuie să fie sacrificiu continuu? Sau vine un moment când trebuie să ne dăm voie să trăim și pentru noi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori dragostea sufocantă poate face mai mult rău decât bine.

Voi ce credeți? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul la propria fericire?