Când nora mea mi-a cerut să nu mai vin: Povestea unei mame între iubire și renunțare
— Mamă, te rog, nu mai veni așa des.
Cuvintele Irinei au căzut ca o piatră grea în mijlocul bucătăriei lor mici din cartierul Drumul Taberei. Tocmai scosesem din sacoșă o tavă cu sarmale aburinde și o plăcintă cu mere, mândră că adusesem „gustul copilăriei” pentru Radu și soția lui. Dar Irina nu zâmbea. Ochii îi erau roșii, iar vocea îi tremura ușor.
— Ce s-a întâmplat, Irina? Am făcut ceva greșit? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.
Ea a oftat adânc și a evitat să mă privească în ochi.
— Nu e nimic personal, dar simțim nevoia de mai mult spațiu. Eu și Radu avem nevoie să ne găsim ritmul nostru. Știu că vrei să ajuți, dar uneori simt că nu mai avem intimitate.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Toată viața mea se învârtise în jurul lui Radu. După ce soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani, băiatul meu a fost singura mea lumină. Când s-a căsătorit cu Irina, am fost fericită — o fată bună, educată, cu răbdare și mereu politicoasă. Am crezut că mă va primi ca pe o a doua mamă.
— Înțeleg… am șoptit, deși nu înțelegeam nimic. Am lăsat tava pe masă și am plecat fără să mă uit înapoi.
Zilele care au urmat au fost un chin. Mă uitam la telefon din oră în oră, sperând să primesc un mesaj de la Radu sau Irina. Nimic. Casa mea era prea liniștită, prea goală. M-am apucat să croșetez o păturică pentru viitorul nepot — poate așa le voi arăta că încă le sunt de folos.
Într-o seară, Radu m-a sunat.
— Mamă, totul e bine? De ce nu mai vii?
Vocea lui era caldă, dar grăbită.
— Așa mi-a cerut Irina… Nu vreau să vă deranjez.
A tăcut câteva secunde.
— Nu te supăra pe ea. E stresată cu serviciul și… poate nu știm noi să comunicăm cum trebuie.
Am simțit un nod în gât. Nu voiam să fiu povara nimănui.
Timpul a trecut greu. Am început să ies mai des cu vecina mea, tanti Viorica, la piață sau la biserică. Încercam să-mi umplu zilele cu orice altceva decât gânduri despre Radu și Irina.
Într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat insistent. Era Irina. Vocea ei era spartă de plâns:
— Doamnă Maria, vă rog… veniți repede! Nu știu ce să fac cu Radu! S-a prăbușit pe jos, cred că are febră mare!
Am alergat cât m-au ținut picioarele până la ei. L-am găsit pe Radu palid, tremurând pe canapea. Irina era disperată, încerca să-i pună comprese reci pe frunte.
— Ați sunat la salvare?
— Da… dar nu știu ce să fac până vin ei!
Am preluat controlul instinctiv: i-am dat apă cu lingurița, i-am verificat pulsul, am încercat să-l liniștesc. În acele clipe, Irina s-a agățat de mine ca de o ancoră.
— Nu știu ce m-aș fi făcut fără dumneavoastră… a spus printre lacrimi.
Ambulanța a venit repede și l-au dus pe Radu la spital. Am rămas cu Irina acasă. S-a prăbușit în brațele mele și a început să plângă ca un copil.
— Îmi pare rău pentru tot… Poate am fost prea dură cu dumneavoastră. Mi-e greu să mă obișnuiesc cu ideea că nu mai sunt doar eu cu Radu… Câteodată simt că nu sunt suficient de bună pentru el sau pentru familia asta.
Am strâns-o la piept și am plâns împreună. Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre mine sau despre ea. Era vorba despre două femei care încercau să-și găsească locul lângă același bărbat drag — una ca mamă, alta ca soție.
După acea zi, lucrurile s-au schimbat între noi. Am început să ne vizităm mai rar, dar fiecare întâlnire era plină de căldură și sinceritate. Am învățat să-i respect spațiul și ea a învățat să-mi ceară ajutorul fără teamă sau rușine.
Uneori mă întreb: câte mame și nurori nu trec prin aceeași luptă tăcută? Oare cât de greu e să găsim echilibrul între iubirea care sufocă și cea care eliberează?
Poate că adevărata familie se construiește atunci când învățăm să ne ascultăm unii pe alții — chiar și atunci când doare.