Casa noastră, războiul lor: Povestea unei trădări de familie

— Nu se poate, Vasile! Nu poți să-mi faci una ca asta! vocea soției mele, Mariana, răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii anilor. Eu stăteam la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, simțind cum mi se strânge inima. Pe hol, fiul nostru cel mare, Radu, își freca nervos palmele, iar fratele lui mai mic, Paul, se uita în podea.

— Tata, nu e vorba că vrem să vă facem rău, dar… e timpul să vă gândiți la voi. Casa asta e prea mare pentru voi doi. Noi avem nevoie de spațiu, tu și mama puteți să vă mutați la țară, la bunica. Acolo e liniște, aer curat…

M-am ridicat brusc. Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. „Casa asta am ridicat-o cu mâinile mele! Am muncit nopți întregi pe șantier, am cărat saci de ciment și am pus fiecare cărămidă cu gândul la voi!”

— Radu, Paul… Voi chiar nu înțelegeți? Tot ce vedeți aici e rodul muncii noastre. Am tras la jug ca să aveți voi tot ce n-am avut noi. Cum puteți să ne cereți să plecăm?

Mariana plângea încet. Își strângea șorțul în pumni și se uita la mine cu ochii roșii. Radu a oftat și s-a uitat la Paul, căutând parcă o confirmare.

— Tata, nu vrem să vă supărăm. Dar uite… eu cu Ana avem doi copii deja și stăm înghesuiți în două camere. Paul vrea să se mute cu Irina aici, să nu mai plătească chirie degeaba. E normal să ne gândim și la viitorul nostru.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la geam și am privit afară. În curte era cireșul pe care l-am plantat când s-a născut Radu. Sub el, bicicleta lui Paul, ruginită de ani. Totul era încărcat de amintiri.

— Voi vreți să ne aruncați ca pe niște cârpe vechi? am întrebat cu voce stinsă.

Paul a ridicat privirea.

— Nu, tata… Dar trebuie să înțelegi că viața merge înainte. Tu și mama sunteți obosiți. La țară o să fie mai bine pentru voi.

Mariana a izbucnit:

— Mai bine pentru noi? Să stăm singuri într-o casă rece, fără apă curentă? Să ne uităm pe geam după voi și să nu vă vedem niciodată?

Radu a ridicat tonul:

— Mama! Nu dramatiza! O să venim la voi în weekenduri!

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am crezut că sacrificiul pentru copii e firesc. Că dacă le dai totul, vor ști să prețuiască. Dar acum… casa noastră devenise un câmp de luptă.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Radu și Ana au început să ne ignore prin casă. Paul aducea tot mai des vorba despre mutare. Mariana nu mai gătea decât pentru noi doi și plângea nopțile în pernă.

Într-o seară, am găsit-o pe Mariana în bucătărie, cu capul pe masă.

— Nu mai pot, Vasile… Mă simt ca o povară pentru copiii mei…

Am luat-o de mână.

— Nu suntem o povară. Suntem părinții lor! Dar poate am greșit undeva… Poate i-am făcut prea comozi.

A doua zi am chemat familia la masă.

— Ascultați-mă bine! Casa asta nu e doar a voastră sau a noastră. E a familiei! Dacă vreți să trăim împreună, găsim o soluție. Dacă nu… atunci fiecare merge pe drumul lui!

Radu a dat din umeri.

— Tata, nu vrei să înțelegi! Noi avem nevoie de spațiu!

Paul a tăcut.

În următoarele luni, discuțiile au devenit tot mai reci. Radu și Ana au început să caute avocați. Paul a venit într-o zi cu niște hârtii.

— Tata… dacă semnezi aici, casa trece pe numele nostru și vă promitem că vă lăsăm o cameră la etaj…

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul.

— Să semnez? Să vă dau totul? Pentru ce am muncit o viață?

Mariana a izbucnit:

— Ieșiți afară! Nu vreau să vă mai văd!

Au plecat trântind ușa. În zilele următoare nu ne-au mai căutat deloc. Casa era pustie și rece. M-am dus în pod și am găsit cutia cu poze vechi: Radu la serbare, Paul la prima bicicletă… Am plâns ca un copil.

După câteva luni de tăcere, Paul a venit singur.

— Tata… îmi pare rău. Am greșit. Am fost orbit de griji și de lipsuri… Dar nu pot să vă iau casa.

L-am strâns în brațe fără cuvinte. Radu însă nu s-a mai întors niciodată.

Astăzi stau cu Mariana în bucătăria noastră mică și mă întreb: unde am greșit? Cât valorează o casă dacă familia se destramă pentru ea? Poate sacrificiul nostru a fost prea mare… Sau poate copiii nu mai știu ce înseamnă acasă?