„Nu mai sunt bunica, sunt doar bonă” – Povestea Mariei

— Mamă, vii azi la noi? Am ședință până târziu și nu am cu cine să-l las pe Vlad. Te rog, nu mă lăsa la greu!

Vocea Ioanei, fiica mea, răsună în telefon cu o disperare pe care o cunosc prea bine. E deja a treia oară săptămâna asta. Privesc spre ceasul de pe perete: e abia ora 8 dimineața, iar cafeaua mea aburește neatinsă. Mă uit la mâinile mele tremurânde și simt cum oboseala mă apasă ca o pătură grea.

— Vin, Ioana, vin… răspund, încercând să-mi ascund oftatul.

Nu apuc să-mi termin cafeaua. Îmi iau geanta, pun două mere și un pachet de biscuiți pentru Vlad și ies pe ușă. Blocul meu e la două stații de tramvai de apartamentul Ioanei. Pe drum, mă gândesc la vremurile când eram tânără și alergam după copiii mei prin parc. Acum alerg după nepoți, dar nu mai am același suflet ușor.

Când ajung, Vlad mă întâmpină cu un zâmbet larg:

— Bunicooo! Hai să ne jucăm cu mașinuțele!

Îl iau în brațe și simt pentru o clipă că totul merită. Dar apoi Ioana îmi aruncă o privire grăbită:

— Să nu-l lași prea mult la televizor! Și vezi că are temă la matematică. Mulțumesc, mamă! Ești o comoară!

Ușa se trântește după ea. Rămân singură cu Vlad și cu gândurile mele. Îmi amintesc cum, acum opt ani, când s-a născut primul meu nepot, am plâns de fericire. Atunci mi-am promis că voi fi bunica aceea care coace prăjituri și spune povești la culcare. Dar viața nu a fost ca în povești.

După ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum patru ani, casa a devenit prea mare și prea tăcută. Atunci am început să merg tot mai des la Ioana. La început era frumos: plimbări în parc, joacă pe covor, râsete. Dar încet-încet, vizitele s-au transformat în obligații. „Mamă, poți să vii mâine? Mamă, rămâi peste noapte? Mamă, îl iei și pe Radu de la grădiniță?”

Nimeni nu m-a întrebat dacă pot sau dacă vreau. S-a presupus că sunt mereu disponibilă. Că nu am planuri, prieteni sau dorințe proprii. Că viața mea s-a terminat odată cu pensia.

Într-o zi, când eram la piață cu vecina mea, Elena, telefonul a sunat din nou:

— Mamă, unde ești? Nu răspunzi la telefon! Am nevoie urgent de tine!

Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji.

— Ioana, sunt la piață. Am ieșit puțin cu Elena…

— Dar nu puteai să-mi spui? Ce fac eu acum?

Elena m-a privit cu milă:

— Maria, tu nu mai ai viață a ta? Parcă ai fi bonă cu normă întreagă!

Am zâmbit amar. Nu i-am răspuns nimic.

Seara aceea am plâns în pernă. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate i-am obișnuit prea mult pe toți cu sacrificiul meu. Poate că dragostea mea a fost prea mare și a devenit invizibilă.

Au trecut luni de zile în același ritm: dimineți grăbite, zile pline de alergătură între casele copiilor mei (căci și fratele Ioanei, Mihai, are doi copii mici), seri în care adormeam îmbrăcată pe canapea de oboseală.

Într-o duminică, la masa de prânz, am încercat să vorbesc:

— Ioana, Mihai… aș vrea să vă spun ceva.

Dar nimeni nu m-a ascultat. Vlad se certa cu Radu pe telecomandă, Mihai butona telefonul, iar Ioana spunea ceva despre șeful ei.

— Mamă, poți să-i duci tu mâine pe copii la dentist? Eu am o prezentare importantă…

Atunci am izbucnit:

— Dar eu? Eu nu contez deloc? Nu mă întrebați niciodată dacă pot sau dacă vreau! Sunt doar bunica-bonă pentru voi?

Toți au tăcut brusc. Mihai s-a uitat mirat la mine:

— Mamă… dar tu mereu ai fost acolo pentru noi…

— Da! Și poate tocmai asta e problema! Am uitat cine sunt eu…

Ioana a început să plângă:

— Nu mi-am dat seama… Mamă, îmi pare rău…

Am plecat acasă devreme în ziua aceea. Pe drum m-am gândit la toate femeile ca mine — mame și bunici care se pierd printre nevoile celorlalți până uită cine sunt.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ioana: „Mamă, azi nu te deranjăm. Odihnește-te! Te iubim.”

Am plâns din nou — de data asta de ușurare. Poate că uneori trebuie să strigi ca să fii auzit.

Dar încă mă întreb: oare cât valorează dragostea noastră dacă e luată mereu de bună? Când devine sacrificiul o povară și nu mai e un gest de iubire?